Aniversarea a 20 de ani de la dezmembrarea oficială a Uniunii Sovietice, la 8 decembrie 1991, a fost cumva pusă în umbră de alegerile parlamentare din Rusia și de mișcarea de protest popular stîrnită de constatarea fraudelor electorale și de văditul comportament abuziv-autoritar al regimului Putin.
Maeștri în arta vorbelor, dar și într-o reflectare s-ar spune corectă a situației, intelectuali ruși au dezmințit că protestele ar constitui debutul unei „primăveri” revoluționare. Nu este o „revoluție” ci de o „evoluție din decembrie”, s-a spus la Moscova. Și tot comentatori intelectuali ai scenei politice ruse au creat și pus în circulație un termen nou, „totalgia” sau nostalgia după totalitarism, specifică acelora care, asemenea lui Vladimir Putin, consideră că implozia Uniunii Sovietice din 1991 ar fi constituit „cea mai mare nenorocire a istoriei noastre”.
„Nenorocire” sau nu, constata zilele trecute profesorul Georges Nivat de la Universitatea din Geneva, un cunoscut specialist în lumea slavisticii și a Rusiei, dezmembrarea a fost între timp confirmată de evenimente: „Ucraina, țările baltice, Belarus, republicile transcaucaziene și din Asia centrală s-au emancipat. Complet sau pe jumătate. Moldova rămîne divizată, Georgia la fel. Ucraina își urmează cursul său haotic și cîteodată de neînțeles.” Dar, conchide Georges Nivat într-un comentariu apărut în cotidianul elevețian „Le Temps”, „sfîrșitul imperiului, rebotezat Uniunea Sovietică, de Lenin, nu a fost o catastrofă: conflictele au rămas foarte localizate. Nimic asemănător căderii imperiilor britanic sau francez și, cu atît mai bine, să nu o uităm!”
Nu toată lumea este însă capabilă de o privire atît de detașată iar faptul este ilustrat de o polemică, declanșată în presa rusă și ilustrată recent în paginile publicației „Argumentî i facti”. Discuția a
In ciuda premizelor, Dmitri Bîkov manifestă un soi de nostalgie față de Uniunea Sovietică, scriind în „Argumentî i facti” (citat de Georges Nivat): „Trăim într-o țară care cultivă ce este mai rău din ce poate exista în om. Se poate reacționa cum dorește fiecare la căderea URSS-ului, dar noi nu vedem că lucrurile care au condus la pierirea Uniunii Sovietice au fost, în ultimă instanță, o nenorocire mult mai mare”.
Afirmațiile lui Bîkov au determinat reacții diferite, cea mai interesantă, parvenind de la un universitar de origine rusă, din Statele Unite, filozoful și eseistul Mihail Epstein care răspundea printr-un articol intitulat parafrazîndu-l pe Pușkin: „Deci, glorie ție, Ciumă!” Pentru Epstein, Dmitri Bîkov suferă de o maladie curentă printre intelectuali - nu numai ruși, se poate adăuga, dar de mai pretutindeni în fostul așa-zis „lagăr” sovietic - maladie pe care o denumește „totalgia”, nostalgia „marilor timpuri”.
„Totalgia - scrie Epstein - este un sentiment multiplu. Există totalgia ideologică, vizuală,
Ceea ce pare a regreta Bîkov și alți intelectuali afișînd un grad de teribilism aproape iresponsabil, ar fi „absența marilor opozanți ai regimului, a marilor martiri (și a marilor figuri ale celor care îi persecutau)”. O formulă de „totalgie” față de vremurile de grandoare de altă dată, în comparație cu mediocritatea „micii ciume” de astăzi, lipsită de Gulag. „Nu spun că un mare rău valorează mai mult decît un mic bine, ferească Dumnezeu - scrie Dmitri Bîkov - spun că o epocă a marelui rău formează generații de luptători, de luptători încă de primă mînă, în timp ce o epocă de semi-libertate compromite libertatea și formează o pseudo-generație [de combatanți].”
