Ceea ce o să vă zic acum, stimaţi ascultători, nu e o poveste, ci un fapt real care spune multe despre ţara în care trăim.
Cunosc eu un intelectual de circa 50 de ani care în ultimele două decenii a tot luptat crîncen pentru supravieţuire. Ţin minte că îl întîlneam în anii 90 cînd omul era lector şi-mi amintesc cît de decepţionat era el de salariul său modest. „Mor de foame, Iuliane!” îmi zicea el plin de năduf.
L-am întîlnit apoi într-o vreme în care lăsase universitatea şi muncea la un ziar. Era acum reporter, alerga ziulica întreagă cu reportofonul în mînă, se chinuia, transpira abundent să facă mai multe relatări, iar salariul tot nu-i ajungea să-şi întreţină familia. Omul îmi vorbea cu un soi de ciudă rîncedă despre cît de ingrată e meseria de jurnalist, frunea îi era brăzdată de ridurile neputinţei. Era agitat şi se gîndea să-şi schimbe profesia.
L-am întîlnit peste cîţiva ani şi mai încrîncenat, şi mai disperat. Îşi făcuse intelectualul nostru o mică afacere, avea un butic cu tot felul de mărunţişuri. Şi mi-a vorbit, plin de suferinţă, despre cît de greu îi este, că venitul îi mic, că munceşte din zori şi pînă-n noapte inutil, că tot felul de controlori ai tranziţiei îi pun beţe-n roate. Intelectualul era stafidit, încovoiat de griji, nervos.
L-am întîlnit apoi, de-a lungul anilor, în multe alte ipostaze. Omul schimba meseriile ca mănuşile, încerca să scape de probleme şi nu mai reuşea. Şi părea tot mai îngrijorat şi mai îmbătrînit, tot mai secătuit de ritmul alert al vieţii. Îmi era sincer milă de el.
Ei bine, nu l-am văzut apoi multă vreme. L-am întîlnit zilele astea şi am bulbucat ochii de uimire. Intelectualul nostru era revigorat, întinerit, vesel şi îmbrăcat la patru ace. M-am gîndit că găsise în sfîrşit o meserie bănoasă, dar omul transfigurat mi-a oferit o altă explicaţie. El era acum membrul unui partid politic, el organiza întîlniri frumoase cu alegătorii şi cutreiera ţara în campanii electorale.
Neliniştea şi nemulţumirea de altădată îi dispăruseră cu desăvîrşire din priviri. Omul era acum calm şi senin. Omul vorbea acum aşa de parcă avea toată viaţa în faţă. După ani de zile de bîjbîială sterilă, omul îşi găsise în ceasul al doisprezecelea meseria cea mai potrivită – politica.
„Se vede că politica asta îţi poate realmente remodela sensibilitatea şi chiar te poate face fericit...” mi-a trecut mie un gînd prin minte.
