La consolidarea mitului despre bunătatea moldovenilor au contribuit de-a lungul timpului multe lucruri. Şi operele literare, în care moldovenii blajini şi pioşi, erau obijduiţi de tot felul de răuleni străini, şi folclorul cu nuanţe mioritice, şi mărturisirile recente ale unor occidentali încîntaţi de ospitalitatea moldovenilor, şi chiar faptul că, de Paşti, bisericile autohtone sînt luate cu asalt de cohorte de oameni aparent pioşi şi altruişti. Multe, foarte multe detalii au conlucrat la clădirea acestui mit al bunătăţii moldoveneşti. Din fragedă copilărie, ni se bagă în cap ideea că sîntem cei mai corecţi şi ospitalieri, şi că numai bunătatea proverbială ne-a caracterizat secole întregi.
În mod normal, viaţa de zi cu zi din epoca tranziţiei interminabile ar fi trebuit să spulbere cu desăvîrşire această „povară a bunătăţii noastre”, vorba unui clasic stabilit la Moscova. Cine a traversat deşertul ultimelor două decenii ştie că exerciţiile stilistice despre bunătatea imensă a unui popor sînt poveşti de adormit copiii. În această junglă, în care domneşte haosul şi corupţia, evaziunea fiscală şi cultul forţei, în care mai toţi se baricadează în fortăreţele lor familiale şi în care surpavieţuieşte cine e mai şmecher şi mai pilos, povestea bunătăţii ar trebui să provoace cel puţin nedumerire.
Vasăzică, o fi bun şoferul care accidentează mortal un pieton şi fuge apoi de la faţa locului? O fi părintele bunătăţii patronul care îţi vinde produsul alterat, cu termen de valabilitate expirat? O fi pioşi şi neprihăniţi angajatorii şi angajaţii încîntaţi de salariile în plic? O fi pătrunşi de altruism medicul şi profesorul care iau mită? Dar şmecherii care vin în politică pentru a-şi rezolva problemele personale tot buni şi inocenţi sînt? Dar traseiştii care trec dintr-un partid în altul şi-şi schimbă convingerile fără nici o jenă? Dar vecinul care rage în dricul nopţii, spulberîndu-ţi somnul?
E la mintea cocoşului că nu există o bunătate care să se aşeze în mod egal pe capetele oamenilor într-o anumită regiune şi să plămădească popoare din cale-afară de bune. Mai mult, dacă ne uităm cu atenţie la ce a făcut aici colectivitatea în ultimii 20 de ani, putem lesne face „portretul-robot” al unui individ făţarnic, laş, hrăpăreţ, corupt, insensibil, bădărănos, cu mişmaşul în spinare. Iar şi mai grav e că aceiaşi indivizi, care dau buzna de sărbători în biserici, ţin apoi discursuri demagogice la tribune politice.
Toată construcţia asta socială hîrbuită, construită aici în ultimii 20 de ani, are la bază mitul bunătăţii moldoveanului. Şi am impresia că rezultatele efortului de ani de zile ar fi fost mai frumoase, dacă s-ar fi pornit de la ideea că moldoveanul e ipocrit şi lacom.
