Un recent clasament realizat de Institutul internaţional de cercetări „Legatum” cu sediul la Londra, sugera, între altele, că moldovenii nu se prea ajută între ei. Numai 17% donează regulat în acţiuni caritabile şi doar 13% cred că pot avea încredere în alţii, spun experţii de la „Legatum”. Aşa sau altfel, mărinimia moldovenilor creşte în ajunul sărbătorilor de Crăciun sau Paşti – la această concluzie a ajuns corespondenta Europei Libere, Diana Răileanu.
De trei ani misiunea socială „Diaconia” organizează campanii de caritate pentru ajutorarea bătrânilor şi a familiilor nevoiaşe. Pentru că astfel de acţiuni nu au loc doar în ajunul sărbătorilor de Crăciun şi Paşti, dar pe tot parcursul anului, Igor Belei, directorul misiunii, observă că moldovenii îşi amintesc de cei mai sărmani doar în ajunul sărbătorilor:
„Moldovenii sunt vestiţi prin mărinimia lor şi prin milostenia pe care o fac, dar e la prima vedere, pentru că din păcate viaţa cotidiană ne face să fim foarte egocentrici. Chiar dacă acum bunăstarea este într-o uşoară creştere, în percepţia generală milostenia nu a devenit un fapt care este răspândit. Suntem mult mai predispuşi spre sfârşitul postului să înţelegem aceste fapte, tocmai pentru că în perioada postului vine această mărturisire, este o perioadă în care gândim la faptele noastre şi la lucrurile pe care le-am făcut şi care, probabil, trebuie să le facem ca să ne îmbunătăţim viaţa şi parcursul nostru personal.”
În una din emisiunile matinale ale Europei Libere, scriitorului Iulian Ciocan vorbea în rubrica „Realitatea cu amănuntul”, despre fenomenul de caritate „promotion-show”. Colegul nostru observa că, deseori, acţiunile de caritate se transformă în campanii de autopromovare, astfel încât compasiunea cu greu îşi găseşte locul. L-am întrebat pe Iulian Ciocan, dacă actele de caritate ar trebui să rămână în anonimat?
„În general, asta ar fi varianta cea mai frumoasă, să faci un act de caritate fără să te dai un spectacol, fără să apari pe sticlă, însă lucrul acesta de foarte multe ori chiar e imposibil. Ş-apoi omeneşte gândindu-ne am putea să ne întrebăm: „Dar de ce omul care dă, nu ar trebui chiar să îl vedem?” Aici, până la urmă, problema, din punctul meu de vedere, e de dozare. Bineînţeles că tu poţi să apari şi toată lumea să te vadă, problema e doar să nu deraieze tot asta spre un fel de cult al personalităţii al celui care oferă.”
Psihologul Angela Nicolau observă percepţia greşită de a crede că actele de caritate pot să le facă doar oamenii bogaţi. Şi cei cu venituri modeste au ce împărţi spune ea:
„De fapt, caritate se face şi se face permanent şi de oameni simpli şi nu numai la nivel de repartizare a hainelor şi mâncării altor oameni. Se face pentru că zi de zi sunt lucrători sociali care se duc la oameni şi îi ajută nu doar prin ceea că le dau ceva material, dar prin ceea că ei împărtăşesc dragostea sufletească, pentru că ei se află cu un bătrân atunci cînd el are nevoie de o comunicare, cînd el este singur. Caritatea nu înseamnă doar bani, caritate înseamnă şi altceva, şi trebuie să fii gata să faci caritate.”
Experţii cu care am stat de vorbă sunt de părere că în educarea societăţii într-un spirit de compasiune, partea leului aparţine autorităţilor, organizaţiilor non-guvernamentale şi Bisericii, care prin propriile exemple ar putea mobiliza oamenii să împartă mai des cu cei de alături puţinul pe care îl au.
