Obișnuitul jurnal de corespondent, semnat de Traian Ungureanu, care meditează de data aceasta asupra performanțelor extreme.
Acum cîteva zile, un austriac cu o paraşută şi un costum ultraspecial urma să se arunce dintr-un balon înălţat la aproape 37 km. Scopul: un nou record. La concurenţă, un englez urma să se scufunde la la aproape 100 de metri şi ajutat de un echipament minim să rămînă acolo timp de 13 ore. Scopul: un nou record.
Alţii, bat recorduri la mîncat burgeri, gîndaci sau prăjituri, la cîntat fără pauză, la tras trenuri cu hamul sau, mai modest, la nunţi simultane.
Industria recordurilor are o cronică oficială: celebra Guinness Book of World Records (Cartea Recordurilor Mondiale), o publicaţie care omologhează şi face anual lista recodurilor, în majoritate trăznăi. Aşadar, orice se poate transforma în record şi oricine poate năzui la un record.
De unde industria şi de unde coada la recorduri? Răspunsul porneşte de la o observaţie simplă: recordurile şi recordmenii urmăresc să lase o urmă. Altfel spus, încearcă să se asigure că au făcut ceva pe lume şi că nu vor fi uitaţi. Da, noile recorduri arată putere sau voinţă.
Numai că voinţa şi puterea se cheltuiesc pe lucruri ciudate care n-au fost şi nu vor fi vreodată o ţintă umană generală. Recordurile care curg aproape zilnic sînt anapoda. Ele se leagă arareori de o străduinţă colectivă şi nu creează un model. Nimeni nu se va simţi chemat de noul record să mănînce mai mulţi gîndaci sau să cînte zilnic tot mai mult.
Dorinţa de a lăsa urme prin recorduri nebune e un soi de derută de oameni care ştiu că ar trebui să dea ceva dar nu ştiu cum şi unde. O disperare uşor comică îi grăbeşte pe mulţi să inventeze un tărîm de izbîndă. Nici unul din recordmeni nu mai recunoaşte valorile stabile şi nu mai are răbdare. Dorinţa de a intra în istorie primeşte o educaţie rea de la cultura starurilor şi se transformă în sete de celebritate. Totul se naşte şi moare în acelaşi an odată cu publicarea noii ediţii a Cărţii recordurilor. După care vine uitarea.
