Printre multele lucruri exotice ce mi s-au întâmplat in viață pun foarte sus, aproape de vârful listei, pelerinajul pe care l-am făcut de Paști anul trecut (2011) la Athos cu Gigi Becali. Antropologul din mine s-a întors de acolo transfigurat.
Păgân tolerant, rămân fascinat, antropologic si cinematografic, de fenomenul religios, iar Athos e tot atât de interesant pe cât o confrerie sufi din Pakistan. La Athos, de pildă, supravietuieste, asediata de ceilalti, mănăstirea schismatică Esphigmenou, apărată cu ciomege de monahii excomunicați care le vand pelerinilor tricouri negre cu sloganul „Ortodoxia sau moartea" (Orthodoxia ì Thanatos)...
Becali, care de fiecare dată zboară cu elicopterul peste formalitatile vamale ale Muntelui, trăgând dupa el o echipă de asistenti, fotbaliști si contabili purtători de valiză la care se răstește in machedonește, ar fi fost personajul perfect pentru trama narativă a unui documentar despre pelerinajul la Sfântul Munte.
Cum? Dacă nu e o fățărnicie să te duci acolo, ateu desavârșit ca mine, sa pupi icoane si moaște alături de un nebun si sa-ti faci cruci doar pentru a filma credința naivă a unui trib ce-ți va rămâne străin pentru totdeauna? Nu, câtuși de puțin, ba chiar dimpotrivă, căci antropologul, ca si jurnalistul, trebuie deseori să recurgă la subterfugii pentru a se strecura în circumstanțe si ritualuri ostile si a fi sigur că se va întoarce apoi la civilizație... Intotdeauna am pupat mâna popii. Prin țări musulmane primejdioase, Afganistan sau Cecenia, am dezvoltat, de asemenea, salutare tehnici de supraviețuire, care includ capacitatea de a recita strategic si la comandă surate întregi din Coran.
Am filmat tot pelerinajul nostru, pentru acest documentar pe care probabil nu-l voi realiza, și, facând abstracție de aspectul ireal al locului si situației, personajul Becali s-a dovedit fascinant in funcția de catalizator social.
Călugării athoniți români se arată de o servilitate extremă cu „domnu Becali”. Nici nu e de mirare: Gigi vizitează periodic ambele schituri românești (Prodromu si Lacu) si le aruncă părinților zeci de mii de euro in cash de fiecare dată.
Cum mi-a bodoganit un important părinte de la schitul Lacu : „Anul trecut mi-a dat Becali 20.000 de euro să fac un zid aicea spre curte. Anul ăsta, primul lucru m-a intrebat: unde-i zidul? I-am zis: dom Becali, a trebuit sa plătim niște studii de fezabilitate din banii ăia, dar el - nimic... Mi-a dat acum numai 10.000, dom'le!...”
Acest cârtitor e doar unul din profitorii neplătitori de impozite de acolo.
Am filmat scene care ar putea fi calificate drept suprarealiste, dacă termenul nu s-ar fi demonetizat atâta: Becali dormind bosumflat în iarbă, păzit de călugări cu expresii extatice; Gigi urcand abrupt prin zăpadă in fruntea unui convoi de 14 măgăruși încărcați cu merinde pentru schimnicii din vârf de munte (totul plătit de el, desigur); Becali conducand slujba de Paști noaptea, intr-o chilie alpină, in vreme ce afară viscolește la 2.000 de metri deasupra mării; Becali căutând sa cumpere o chilie in ruine pe o jumătate de milion de euro si chibzuind cu voce tare că :
„Grecii ăștia, le dai cît îți cer, bașca niște sute de mii in plus, și îți vând și chiliile. Le dai bani și cumperi tot muntele. Greci, ce vrei!...”
După ce a acceptat de la bun început ideea documentarului despre el, lasandu-mă să filmez ce pofteam, Becali a devenit de-a lungul anevoioasei noastre ascensiuni tot mai distant, iar in cele din urmă ostil față de mine.
Motivul? Memoria lui funcționează imprevizibil si pe termen foarte scurt, iar după câteva zile n-a mai știut cine sunt.
Mă confunda - așa-i venise deodată - cu un alt regizor român, care l-a intervievat recent pentru un documentar despre noii imbogatiti, lui Becali neplacandu-i deloc rezultatul. Cu toate ca eu nu semăn cu acel om, de care de altfel Becali s-a lăsat filmat, n-am reușit sa-l conving ca nu sînt eu acela. Uitase numele, oricum, dar brusc mi-a aruncat, sumbru: „M-ai făcut de rîs în filmul ăla”.
Asemenea oameni nu trebuie contraziși. Zburaserăm la Athos -- o mână de pelerini de-ai lui - cu Boeingul cu care el duce de obicei Steaua -, dar la un moment dat s-a întrebat cu voce tare dacă n-aș merita să mă lepede la Salonic și să mă întorc singur.
Așa încât, pentru că l-am cunoscut in circumstanțe atât de intime si am dormit pe munte în aceeași firidă cu el, pot spune cu tărie că Becali nu e nici prost și nici nebun. Becali pur și simplu nu intră in asemenea categorii, e dincolo de astea, așa cum supraomul nietzschean e dincolo de bine si de rău. Credința lui nici măcar nu poate fi ridiculizată, pentru că e fără cute și asperități. Becali se inchină si plânge la icoane fără ostentație; a spune „ca un copil” nu e nici măcar o metaforă. Fiind o asemenea combinație de transparență primejdioasă și imprevizibilitate opulentă, Becali e util făcându-i pe ceilalți sa își reveleze substanța prin el.
Nu voi reusi probabil sa fac filmul, însă antropologul din mine s-a întors de la Athos transfigurat.