După Nobelul pentru literatură acordat autorului Sorgului Roșu („o insultă adusă atât omenirii cât și literaturii“, potrivit artistului contestatar chinez Ai Weiwei), și cel pentru pace dat Uniunii Europene (hmmm), s-a anunțat si „Nobelul pentru economie”...
In bâlciul de lux care e atribuirea anuală a premiilor Nobel, apare întotdeauna țesută în filigran întrebarea daca nu ar fi milionul ăla, ar mai da cineva vreo importanță premiului Nobel? E vorba pînă la urmă doar de o fundație suedeză care funcționează cu bani lăsați de inventatorul dinamitei si „baron al petrolului“ în Baku, Alfred Nobel.
Gusturile literare ale Academiei suedeze sînt bătrînicioase, iar procedeul nominalizărilor e absurd. Cum să-i dai Nobelul lui Le Clézio (?!...) când îi ai pe Salman Rushdie sau Martin Amis, adevarati novatori literari? Și, desigur, din când in când mai trebuie premiați si câte o femeie, un negru, un chinez...
Dar ce-i aia „Nobelul pentru economie“?
Răposatul economist John Kenneth Galbraith obisnuia sa spuna, știind foarte bine ce efect are o asemenea axiomă în gura lui, că economia nu e o știință. Daca ar fi fost, continua el, atunci toti economistii ar fi bogati, intrucat ar cunoaste dinainte evolutia piețelor. E acelasi rationament ca in cazul metodelor de ghicit: daca ghicitorii ar prezice viitorul, atunci nu ar mai trudi vânzându-și talentul pe cățiva bănuți.
Că economia nu e o știință s-a vazut în dezastrul financiar care, pornind din SUA, a înghițit Europa, nedând semne ca s-ar opri. Nici un „premiu Nobel pentru economie“ --majoritatea sînt americani-- n-a prevăzut criza, după cum, in acest moment, nimeni nu are habar ce se va intâmpla mai departe.
Gestionarea crizei a fost lasata in seama politicienilor, care nu fac decat sa cârpeasca, folosind banii publici, hăurile lasate de bancheri si speculatori. Nimeni nu știe cum se mai justifica ideologia ultraliberala, cea care pretinde ca mecanismele pietei reglementează totul, dacă atunci cand se intampla un crah de importanta majora, atat SUA, cat si UE se grabesc sa ia masuri de tip socialist.
Vărsarea unor sume astronomice de bani in băncile falimentare, sau nationalizarea lor pripita, nu au nimic de-a face cu mecanismele pietei, despre care ni s-a spus ca sunt imuabile si ireprosabile, previzibile, si că nu pot decât sa duca la succesul celor merituoși și la eșecul inadaptaților.
Mistificarea a fost întărită de discursul cvasireligios al politicienilor, universitarilor si „experților”. Ba chiar s-a mai inventat și acest mincinos „Premiu Nobel pentru Economie”… In realitate, nu e deloc un premiu instituit de filantropul Nobel sau de fundația care îi poarta numele, ci un cec acordat de Banca Națională a Suediei, din 1968 incoace, și căruia i se spune, in mod insidios, „Nobel pentru economie”, doar pentru că e oferit in acelasi timp cu premiile Nobel propriu-zise. Urmașii lui Nobel nu încetează să protesteze că numele familiei lor e folosit pentru a justifica această obscenitate.
Asa incât, dincolo de discursul lor obscur si pretențios, economistii ghicesc, statistic, la fel de mult cât o simplă vrăjitoare. Numai că aceea, cand se inșeală, nu ruinează jumatate din planetă, ba pe deasupra mai și știe să vindece de deochi.
