Corina Morozan s-a născut la 22 iunie 1986 in Chisinau. In 2005 isi ia licenta la ASEM, Facultatea Relatii Economice Internationale. In 2008, face un master in Comert International. In 2011, absolvă Scoala de Studii Avansate in Jurnalism. Impreuna cu jurnalista Liuba Lupasco creaza platforma pentru tineri, studentie.md. În present lucreaza in calitate de redactor la ziarul „Vocea poporului”.
LUNI
Dimineața e anevoiasă. Din necunoștință de cauză sau poate nu, nu m-am priceput că la telefonul meu, ora de iarnă se schimbă automat, fără să mă bag eu. N-a fost să fie. După ce minunea de gadget își schimbase ora automat, am mai schimbat și eu încă o dată, ca să fie. Femeie! Eu credeam că-i 7, de fapt era ora 8. Știți cum fugeam prin casă? Într-o mână periuța de dinți, în alta rimelul… Băut din fugă cafeaua, mâncat tartina, călcatul rochiei și zbughitul din casă. Cepolina, Dorinel și Fifi mă petrec. Am în vedere pisica, motanul și câinele.
Afară dau peste primăvară în plină toamnă. Simt că azi iarăși mă îndrăgostesc.
În troleu, o bunicuță abia de se mai ține pe picioare. Eleva, așezată, cu căștile în urechi, mestecând gumă, se face că n-o vede. În sfârșit s-a eliberat un loc pentru bătrânică. Noi eram altfel, noi, adică generația mea. Aveam stimă, eram mai compătimitori. Nu pot să înțeleg astfel de atitudine, dar nici nu vreau… Sunt talentați, nonconformiști, originali, deștepți, deschiși, dar le lipsește ingredientul principal. Bunul simț. Păcat.
Ziua de muncă este în toi. În redacție e forfotă mare. Dau peste noutatea bombă, Vladimir Plahotniuc renunță la mandatul de deputat în Parlament… offff… diavolul se ascunde în detalii, chipurili vrea să fie mai aproape de oameni. Mă enervează. Nu vreau să vorbesc despre asta.
Pe studentie.md plasez două articole. Mândria mea pe ziua de azi.
După masă, stabilesc un interviu, cu tânărul actor, Anatol Guzic. Hmmm….ce gustoșenie de bărbat!
Seara e liniștită. Îl ascult pe Sting, mănânc un măr și mă apuc de citit. Azi, mi-i dor de Octavian Paler.
MARȚI
Dimineața nu am chef de nimic. Azi sunt tare lenoasă. Cepo mi se încălcește printre picioare, Dorinel se uită cu invidie, iar Fifi mă latră, parcă m-aș duce la război.
Din troleu, văd cum doi, probabil soț și soție, se ceartă. Ea gesticulează, vrea și el, dar mâinile-i sunt pe volan. Sunt triști și încruntați. Doi străini într-o mașină. La următorul semafor văd alți doi, ăștia se sărută, mai degrabă ea îl sărută pe el. El nu ripostează. Ochii îi licăresc. Totul se află prin comparație, nu-i așa? Lecție de viață. Îmi aduc aminte de un prieten bun care m-a întrebat într-o zi, „tu ai cui să-i spui bună dimineața?”
Amiaza e nervoasă, n-am mâncat nimic și-mi vine să ucid pe cineva. Azi e ziua internetului, eu sunt pe FB. Evident. O colegă îmi timite un link. Află cum sună numele tău în finlandeză! Păi cam așa… Irene Martikainen.
Hop… sună telefonul. Sora mă bucură cu un 9 la examen. E în anul șase la medicină și sunt foarte mândră, deși nu înțeleg cum poate să țină minte cuvintele alea kilometrice, în latină. E moarte pentru mine. Atât de diferite ca personalitate, dar atât de aproape sufletește. Magia de a avea o soră mai mică.
După masă, îl cunosc pe Alexandru Bălan, tânărul care a inventat un sistem anti-traumă și anti-explozie pentru catastrofele aviatice. Nasc și la Moldova oameni.
După muncă, dau peste tinerii comsomoliști. Cu flaguri, tobe și tot arsenalul. Îl scandează pe Lenin. Îl întreb pe unul din ei de ce face asta, îmi zice, „а мне заплатили!”
Seara, mă întâlnesc la un pahar de vorbă bună cu o prietenă pe care nu am văzut-o de mult. A venit acasă, din Spania. Motiv de a depăna amintiri și a pune țara la cale. Prima întrebare a prietenei. Ce se întâmplă în țara asta? Pentru prima dată nu știam ce să-i zic.
Seara mă delectez cu nuvela „Tata” de Emil Gârleanu. Mi-i dor de-al meu… nu l-am văzut de vreo trei săptămâni.
MIERCURI
Dimineață fără cafea. Adică foarte grea. Motanii nu-s. Câinele tace. În scuarul Europei dau peste o inscripție pe asfalt…„Lilika te iubesc”. Nu știu cine-i Lilika, dar sper eu că știe.
Ajung la serviciu. Mă trimit la o ședință, plicticoasă tare. Mai mult de 10 minute nu am rezistat.
Ziua trece repede și aglomerată. Deși am o grămadă de lucru, mă gândesc la studenția mea scurtă, la facultatea de scenaristică și dramaturgie. Voi știați ca dacă ești înmatriculat la buget și vrei să renunți, te pun să achiți 3000 de lei, adică costul unei luni? 3060 de lei pentru niște chestii de care nu ai beneficiat. Păcat că m-am dezamăgit în facultate. Am dat peste una de umplutură. Cât de naivă pot fi uneori!
La amiază, petrec ceva timp în aer liber. Parcul mișună de estrogen și testosteron. Lumea se bucură de ultimele zile calde.
Știrile cu amantele mă amuză. Ambele. Cea a lui Streleț, dar și Cemortan.
Mă sună un coleg de la teatru. Mă întreabă de repetițiile de duminică. Suntem o mână de oameni, care au format un grup de teatru cu actori neprofesioniști. 7+, așa ne numim. O facem din pasiune. Urmează să avem spectacol. Am o bucată din piesa „Femeile lui Picasso”, de Brian McAvera. O joc pe Jacquelline. E foarte greu să joci așa un rol, chiar și pentru 20 de minute, când știi că o mare actriță, Ala Menșicov a dat viață personajului… Găsesc timp și repet textul. E deocheat. E fără inhibiții. E viu.
Seara îi văd pe-ai mei. Sunt bine și asta mă bucură. În drum spre casă îl ascult pe Hans Zimmer. Mă calmează de toată pălăvrăgeala.
Seara – o cană cu ceai, ciorapi de lână și cartea. Azi, răsfoim piesele lui Matei Vișniec.
JOI
Dimineața asta e frumoasă. Am visat că am ajuns la Cannes și că am fost premiată. Vrabia mălai visează. Animăluțele fac gălăgie. Vor mâncare. Aranjat in 15 minute, iar in altele 5, eram deja la stația de troleu. Azi, am ajuns prea devreme, așa că zăbovesc un pic în parc. Este o doamnă care hrănește hulubii. Eu o ajut.
Pe la 12, primesc o invitație la cină pe diseară. Mai primesc altele la film, lansare de carte, din păcate seara e promisă deja.
Toată ziua descifrez interviuri cu oameni interesanți. De la fiecare iei ceva nou. Am aflat că dacă nu te pricepi la un lucru, mai bine nu-l fă. Poate ești bun la altceva. Am aflat că banii nu aduc fericire, doar în cazul în care știi ce să faci cu ei. Iar cea mai bună investiție este în oameni. De ce lumea se încăpățânează de a vedea lucrurile așa cum sunt, reale?
Campania pe studentie.md merge de minune, tinerii ne scriu și asta mă bucură. Pun la punct ultimele detalii referitor la deplasarea în Polonia. Transport, asigurare medicală și o grămadă de alte chițibușuri care îți mănâncă timpul.
Cu cina am terminat-o, pe la Buiucani dau de o altă inscripție pe asfalt, „Lena, te iubesc”, iar puțin mai încolo, „зая прости!”. O fi același bărbățel? Nu știu. Asfaltul știe.
Pe la jumătate de drum, realizez că nu am chei de la casă. Le-am uitat. Căscată. Hai la plimbat. Dar cât se poate de hoinărit? Aștept. Lângă poartă. Am nucușoare. Mănânc. Toți care trec trebuie să-mi zică câte ceva. Ce bine, că de altfel nu aflam că am așa vecini vorbăreți. Tanti Tamara zice c-o să răcesc, dar Vadim mă cheamă la ceai.
Odată ajunsă în casă, citit știrile, verificat mail-ul și pus pe citit. Azi, fug după Gabriel Garcia Marquez.
VINERI
Azi e vineri! Nu de alta, dar asta înseamnă că mâine e sâmbătă și eu dorm până la 9. Dimineața nu găsesc un pulover… sigur soră mea l-a înșfăcat. Motanii au chef de joacă, iar câinele doarme.
Ajuns la muncă. Ziua trece ușor, cu multe evenimente, dar pe plac sufletului. Ziarul a ieșit. Nu pot să zic că-mi place 100%. În cadrul ședinței, stabilim subiectele pentru numărul viitor. Azi, am criză de idei.
Mă apuc de scris, ceva nu iese. Poate e vorba de inspirație! Nu… în jurnalism, inspirația n-are nicio treabă. Ori scrii, ori reprofilează-te. Mă adun și 4000 de semne le am deja.
Pe la 12, mă fac cu un guleraj de lână, o domnișoară cu mâini dibace mi l-a făcut. Iarnă, poți să vii, că nu mi-i frică!
Seara mă văd cu prietenii. Mergem la Festivalul Filmului Suedez. Îmi plac astfel de festivaluri. Sunt gratis, vezi pelicule necomerciale, dar foarte bune. Volens-nolens, dai peste fețe cunoscute.
Acasă ajung târziu, dar deloc obosită. Azi nu citesc, dar privesc un film. Încă unul, bun, de calitate. Sunt pofticioasă, rău! Privesc „Candy”, de Neil Armfield. O poveste de dragoste, alimentată cu multă răbdare, pentru că ambii devin dependenți de droguri. Film de viață.
In weekend vreau sa plec la mănăstire, vreau pace și liniște. Nu știu la care mă voi duce. Am primit multe sugestii pe FB. Vreau să dau de una, care nu s-a transformat într-o mașină de făcut bani.
Duminica e zi de teatru. Avem repetiții. Mă văd cu oamenii dragi. Deoarece, cât de puternic nu ai părea, vrei ca cineva să-ți zică, „o să fie bine”. Inevitabil, așa va fi!
