Bastard, emigrant şi socialist

„Bastard, emigrant şi socialist”. Cu aceste trei noţiuni au încercat adversarii politici ai charismaticului lider social-democrat german, Willy Brandt, să-l denigreze, să-i dea cîte-o lovitură sub centură cu scopul de a-i diminua popularitatea.

Bastard îi spuneau, fiindcă a fost un copil nelegitim (născut pe data de 18 decembrie 1913 la Lübeck, purtînd numele de Herbert Ernst Karl Frahm). Adversarii îl mai denigrau ca emigrant, reproşîndu-i faptul că după venirea la putere a lui Hitler, viitorul lider social-democrat s-a alăturat opoziţiei şi a luptat contra nazismului ca exilat în Norvegia. În această perioadă şi-a ales şi pseudonimul: Willy Brandt. Sub o falsă identitate norvegiană s-a întors, în 1936, în Germania nazistă, relatînd pentru diferite ziare despre situaţia reală din ţara sa natală. După ocuparea Norvegiei de către trupele naziste, Brandt s-a refugiat în Suedia, obţinînd şi cetăţenia ţării în care l-a cunoscut şi pe social-democratul exilat, Bruno Kreisky (1911-1990), viitorul cancelar al Austriei (1970-1983).

După război, Brandt s-a întors în Germania occidentală. În 1949, devine deputat în Bundestag, între anii 1957 şi 1966 primar guvernator al Berlinului de Vest, apoi, din 1966 pînă în 1969, ministru de externe în cabinetul cancelarului Kiesinger, iar între 1969 şi 1974 a fost cancelar. Între anii 1964 şi 1987, Brandt a fost şi preşedintele Partidului Social-Democrat din Germania (SPD), iar din 1976 pînă-n 1992 preşedintele Internaţionalei Socialiste.

Cel de de-al treilea atribut vehiculat de adversarii săi, cel de socialist, era o încercare de a insinua că Brandt ar face jocul Uniunii Sovietice şi că el ar intenţiona să instaureze comunismul în Germania. Prin politica de destindere, promovată de el, cunoscută sub denumirea generică de „Ostpolitik”, Brandt a reuşit să reducă tensiunile dintre cele două sisteme, cel occidental capitalist şi cel răsăritean comunist. Pentru această politică a fost distins, în 1971, cu Premiul Nobel pentru Pace. Totodată, Brandt a impulsionat procesul de reconciliere între R. F. Germania şi statele care deveniseră victime ale agresiunii naziste. Gestul său, de a îngenunchia în faţa monumentului pentru victimele răsculaţilor evrei, din 1943, din ghetto-ul din Varşovia, pe data de 7 decembrie 1970, a avut o adîncă semnificaţie simbolică pentru toţi cei care au avut de suferit în urma dictaturii naziste.

În perioada cînd fusese ministru de externe, Brandt a sprijinit tendinţele de distanţare ale României faţă de Moscova, susţinînd dorinţa diplomaţiei de la Bucureşti, în 1967, de a stabili relaţii diplomatice cu Bonn-ul. În pofida acestei politici de deschidere, Brandt devenise ţinta spionajului estic. Inclusiv a agenţilor Securităţii, ca Fritz Cloos, care a fost trimis, în 1961, cu diverse misiuni în RFG, infiltrat apoi în Partidul Social-Democrat cu sarcina de a influenţa anumite decizii ale acestei formaţiuni în favoarea politicii naţional-comuniste a lui Nicolae Ceauşescu. Dezvăluirile legate de operaţiunile de spionaj ale agentului Günter Guillaume, plasat în imediata apropiere a lui Brandt de către Securitatea est-germană, a declanşat, în 1974, o criză politică şi a accelerat debarcarea sa din fruntea guvernului.

Multe publicaţii - ca revistele „Die Zeit” sau „Der Spiegel” - au început să publice în aceste zile ample articole documentare prilejuite de aniversarea naşterii lui Brandt.

La Berlin s-a deschis o expoziţie omagială, iar unul dintre apropiaţii săi, Egon Bahr, a publicat cartea memorialistică intitulată, „Asta trebuie să povesteşti” (Das musst du erzählen. Erinnerungen an Willy Brandt, Propyläen, Berlin, 2013). Şi Bahr, într-adevăr, povesteşte despre viaţa celui pe care l-a cunoscut şi al cărui consilier a fost. Povesteşte cu simpatie despre viaţa unui politician, despre putere şi orgoliile politicianului, despre intrigi, despre simpatii şi antipatii, şi mai ales despre succese pe tărîmul politicii practice.