Grecia a preluat de la 1 ianuarie președinția rotativă de șase luni a Uniunii Europene, iar ceremonia formală a începerii președinției a avut loc pe un fundal tensionat, după ce pe 30 decembrie niște necunoscuți au tras focuri de mitralieră asupra ambasadei germane din Atena.
Este a doua oară că o țară aflată practic în pragul falimentului conduce vreme de jumătate de an afacerile europene, cealaltă fiind Ciprul in 2012.
Grecia a rezervat un buget foarte coborât pentru președinția sa europeană, de doar 50 de milioane de euro, anunțând deja că nu va exista nicio festivitate și niciun fel de cadouri sau facilități în timpul întâlnirilor cu omologii UE.
La fel, Grecia a anunțat deja că extinderea UE nu va fi una din prioritățile sale. Nici nu se putea altfel, date fiind complicatele relații dintre Grecia și principalul candidat la aderarea la UE care e Turcia.
Coeziunea socială va fi una din principalele prioritatăți ale președinției grecești, hazardul calendarului făcând ca a doua prioritate să fie, în mod ironic, uniunea bancară, ale cărei principii au fost deja aprobate de către liderii UE, dar care trebuie dusă la capăt anul acesta.
Ca și în cazul precent al Ciprului, exista teama, neexprimata oficial, că diplomatia europeana si imaginea exterioara a Uniunii s-ar putea prabusi la un nivel istoric al lipsei de respectabilitate si de credibilitate.
Cind a fost instaurat acest sistem al presedintiei rotative de șase luni, Europa nu avea decit șase membri si sistemul era considerat unanim a fi cel mai democratic cu putinta. Chiar si mai tarziu, cu 12 membri, fiecarei tari îi venea randul la fiecare șase ani si se presupunea ca mai putea exista un soi de continuitate in diplomatie.
Odată cu Grecia, însă, apare limpede în ce măsură sistemul e greoi și depășit. O țară falimentară și instabilă, aflată sub tutela creditorilor internaționali, e presupusă a dirija pe următoarele șase luni marile dosare europene, reprezentând fațada Uniunii Europene în fața lui Obama sau a lui Putin. Nu poate să nu revină în minte faimoasa frază a lui Kissinger: „Pe cine sun când vreau să vorbesc cu Europa”?
