La Chişinău, luni se anunţa oficial că guvernele american şi suedez suspendă ajutorul pentru procesul de descentralizare financiară, deoarece guvernul Leancă a decis să amâne cu un an aplicare legii care ar reglementa descentralizarea. Guvernul susţine că amânarea se datorează faptului că primăriile nu ar fi pregătite să-şi gestioneze singure banii. Mulţi aleşi locali şi comentatori cred că este o decizie politică: nu dai primăriilor mai multă autonomie financiară în an electoral. O soartă similară are şi descentralizarea în ţara vecina, între timă membră în NATO şi Uniunea Europeană, România. Relatează de la Bucureşti Sabina Fati.
Curtea Constituțională din România a respins acum o lună (la 10 ianuarie 2014) Legea descentralizării, prin care guvernul și-a asumat răspunderea (19 noiembrie 2014) pentru că ar fi permis transferul unor bunuri din domeniul privat al statului în proprietatea administrațiilor locale în mod aleatoriu.
Descentralizarea așa cum a fost proiectată anul trecut de Ministerul Dezvoltării prevedea transferul unor instituții centrale de la ministere către consiliile județene și cele locale în domenii precum sănătatea, cultura, mediu, tineret și sport.
În primă instanță, eșecul acestei legi pornește de la faptul că guvernul român deși a vorbit despre regionalizare în cadrul acestui proces, a făcut exact contrariul, întărind Consiliile Județene.
Legea a fost dur criticată de organizațiile neguvernamentale, care au socotit că guvernul lăsa în mâna baronilor de partid, cei care sunt șefi ai Consiliilor Județene, instituții sensibile.
Exemplul cel mai clar în acest sens este avizul de mediu necesar exploatării aurului de la Roșia Montana prin metoda cianurilor de către o companie româno-americană.
Avizul nu a fost dat până acum de către Ministerul de Mediu, fiindcă au fost mari presiuni din partea opiniei publice și presei centrale.
Dar dacă această atribuție ar fi trecut la Consiliul Județean Alba, acolo unde se află Roșia Montana, lucrurile ar fi putut derapa și despre aviz s-ar fi putut afla abia după ce ar fi fost dat, pentru că la nivel județean și local transparența aproape că nu există, iar presa din teritoriu se află sub controlul baronilor locali.
Sute de clădiri și zeci de servicii ar fi trecut din administrarea centrală în cea județeană, astfel în loc să fie mai aproape de cetățeni ele ar fi rămas la nivel intermediar, mai degrabă spre folos politic, decât comunitar.
Se poate pune astfel întrebarea, dacă nu cumva acest proces a fost văzut de autoritățile de la București ca o formă de recompensare pentru liderii politici ai județelor?
În mod normal prin procesul descentralizării, administrarea școlilor și spitalelor, ca să luăm în discuție doar instituțiile cele mai importante, ar fi trebuit să treacă în mod direct sub răspunderea primarilor.
În comunitățile mici, mai ales, oamenii ar fi putut să decidă prin vot la alegerile următoare dacă primarul a îmbunătățit serviciile medicale și a crescut calitatea învățământului.
Aducerea deciziei cât mai aproape de oameni este dezideratul simplu al descentralizării, numai că în România actualul guvern a preferat să întărească județul, ca entitate intermediară între puterea centrală și cea locală, eliminând în același timp ideea regionalizării țării.
Spre deosebire de majoritatea statelor est-europene, în România a fost păstrată împărțirea administrativă creată în 1968 sub regimul Ceaușescu, iar primul pas spre descentralizare a fost Legea administrației publice locale, care a fost mereu modificată.
Textul de bază al acestei legi, adoptat în 2001 în spiritual Cartei europene a autonomiei locale prevede „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și interesul colectivităților locale, trebuirile publice” (legea 215/2001, art. 3.1). Totuși această Lege a administrației publice precizează mai departe că este vorba doar despre problemele „administrative și financiare” (art. 4.1), care înseamnă primul pilon al descentralizării serviciilor publice și care început să fie pus în aplicare, defapt, încă din 1998.
Al doilea principiu pe care se bazează reforma administrației publice locale este descentralizarea serviciilor publice, dar în România nu există un text de lege care să consacre în mod explicit transferul de competențe către autoritățile locale.
Legea descentralizării, care a fost respinsă nu de mult de Curtea Constituțională, a încercat să facă acest lucru, însă, instrumentele pe care le propunea erau inadecvate.
Restanțele României pe calea descentralizării sunt așadar de două feluri, în primul rând în ceea ce privește delegarea competențelor către nivelul local în domeniile care țin de comunitate, de pildă, sănătate, educație, cultură, și în al doilea rând necesitatea regionalizării, fie prin reducerea numărului de județe, fie prin desființarea lor și înființarea unor regiuni coerente bazate pe analize de dezolvtare și tradiții istorice.
Deocamdată descentralizarea României a rămas la nivel administrativ-financiar, iar efectele sunt cu dublu sens: bugetele locale și județene au crescut fără precedent, fără să ducă la o ameliorare a autonomiei, care este anihilată de ponderea covârșitoare a transferuruilor de la bugetul de stat cu destinație specială, deci cadouri pentru uz electoral.
În concluzie, descentralizarea financiară în România a sporit puterea politică a baronilor locali, adesea fără să amelioreze calitatea serviciilor publice și a infrastructurii.
