Despre cuvintele contondente din spațiul virtual

Astăzi vă propun să discutăm despre cuvintele contondente, cele rostite sub acoperirea senzației de anonimat pe care o induce Internetul și despre șubrezirea puternică a capacității de dialog, în câmpul acesta electrizat de recentele evoluții din sudul Ucrainei.

Așadar, în studioul de la Chișinău al Europei Libere, astăzi, se află experta în psihologie Daniela Terzi-Barbăroșie și Ludmila Andronic, expertă în comunicare.

Europa Liberă: Criza a accentuat o mare problemă. Lumea ţine neapărat să-şi spună părerea, fără să-şi dea seama ce rău face oponenţilor, adversarilor, interlocutorilor prin faptul că amplifică starea de, hai să nu zic ură, dar de confruntare şi aceasta, verbală, riscă să se transforme în una fizică. Vedem exemplele din Ucraina, cel mai proaspăt incident, adversarii referendumului şi părtaşii referendumului s-au ciocnit, la Doneţk, şi au făcut o victimă, un om a fost bătut, până a rămas lat. Şi atunci vreau să vorbim despre diluarea, eufemistic vorbind, sau chiar volatilizarea completă a capacităţii de dialog. Unii spun că, de fapt, este o armă secretă, pe care contează teoreticienii moderni. Adevăratul război se produce anume în zona aceasta, în zona informaţională, când nu trebuie să cheltuieşti bani pentru arme adevărate. E suficient să ai nişte propagandişti care emit nişte teze incendiare, ele se propagă, în unde, şi creează exact fundalul pentru galanţii oameni verzi, care vin după aceea şi desăvârşesc ceea ce a pornit scenaristul cu arma secretă. Acest eşafodaj, sigur că, este foarte aproximativ. Doamnă Terzi-Barbăroşie, v-aş ruga pe dumneavoastră să îmi spuneţi, mai întâi, dacă e, într-adevăr, un paradox sau e în firea lucrurilor să existe contradicţia aceasta între libertatea de a spune şi efectele inevitabile?

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Eu văd mai multe paradoxuri în subiectele pe care le-aţi propus dumneavoastră, astăzi, pentru discuţie şi voi începe cu două dintre ele. Odată că arena vieţii s-a transferat, oarecum, în spaţiul online, într-adevăr, atunci când tu încerci, prin această arenă a vieţii, la o scară mai mică, bineînţeles – fie eşti pe forumuri, fie eşti pe reţele de socializare – să foloseşti aceleaşi instrumente, ele nu mai sunt ca şi acelea pe care le foloseşti în spaţiul real. Şi voi încerca să explic de ce. Pentru că, din punct de vedere al mecanismelor prin care interacţionăm, atunci când suntem într-un spaţiu virtual, şi aici avem de a face cu primul paradox, s-ar presupune că ar trebui să fie mai multă chibzuinţă, în spaţiul virtual, pentru că actul scrierii este un proces cognitiv şi ar trebui să fie intermediat, musai, de procese cognitive. Aceasta ar însemna, din punctul meu de vedere, că lumea să-şi cenzureze, o dată în plus, ceea ce scrie pe forumuri sau pe reţele de socializare. De ce îl numesc paradox? Pentru că tocmai în spaţiul virtual, însă vedem o mai mare lejeritate cu care lumea foloseşte invective grosolane sau cuvinte urâte. Şi explicaţia este banală şi complexă, deopotrivă. Pe de o parte, anonimatul public – şi mă refer aici la spaţiul forumurilor, în special – îţi permite oarecum să-ţi diluezi personalitatea, oricât de intelectualistă sau pretins intelectualistă ar fi în spaţiul real, să ţi-o diluezi, într-o lume mai mult sau mai puţin cenuşie a spaţiului virtual. Respectiv, îţi permiţi nişte ieşiri pe care, altminteri, într-un spaţiu real, nu ţi-ai permite să faci lucrul acesta. De ce am zis paradox? Pentru că, în spaţiul real, o conversaţie dintre doi sau mai mulţi adulţi are loc mai mult sau mai puţin spontan, intermediat, în cazul de faţă, de alte fenomene psihologice, cum ar fi limbajul nonverbal şi limbajul paraverbal, care sunt nişte instrumente colosale, din care obţii informaţie foarte veridică despre mesajul verbal pe care încearcă persoană să ţi-l vândă. Respectiv, în spaţiu virtual, nu avem beneficiul acestor două instrumente – limbajul nonverbal şi paraverbal. Avem însă controlul conştiinţei care, paradoxal, produce grosolănie şi agresivitate verbală. Un paradox, după mine, penibil aproape, pentru că nu am o explicaţie decât această scuză a anonimatului public. Iar în ceea ce priveşte reţelele de socializare, unde mai mult sau mai puţin este cunoscută personalitatea din spatele cuvântului sau a fotografiei care apare, Twitter, Facebook sau altele, explicaţia ar fi mai complexă. Dacă mi-aş permite, nişte supoziţii, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, probabil, s-ar exprima prin faptul că oricum atitudine şi poziţie explicită asumată public o iau personalităţile cu anumite accentuări de caracter. Nu veţi vedea în spaţiul public persoane comune care să fie atât de pasionale în discursul lor, de obicei, sunt persoane cu anumite accentuări de caracter. Aşa le numim noi. Sau persoane chiar cu personalitate borderline, adică la o trecere subtilă între normal şi anormal sau nenormal.”

Europa Liberă: Adică charismaticii se produc acolo, da?

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Bine, în zona aceasta avem tot soiul de accentuări de personalitate. Oamenii publici, în general, cam în proporţie de nouăzeci şi opt la sută sunt personalităţi cu accentuări de caracter. Pentru că nu veţi găsiţi persoane comune care să-şi dorească viaţă publică. Respectiv, în peisajul reţelelor de socializare, avem mai multe persoane care vociferează, în numele unor grupuri, aşa cum îşi imaginează ei, în interesul şi pentru ei. Şi, de regulă, lumea asociază un soi de discurs de ură sau incitare la ură, dar o ură cu subiect, ca să zic aşa, sau cu obiect, dintr-o cauză anumită, cu lipsa ideii de dreptate. Adică, nu neapărat persoana care, în spaţiul public, acolo unde este şi numele său, unde nu este ascuns de această mască a anonimităţii, nu neapărat persoana face acel discurs mai agresiv sau mai răutăcios pentru că este needucată, pentru că nu respectă legislaţia, ci întrucât, pentru un moment dat, din punctul său de vedere, a existat o nedreptate, o lipsă de justeţe.”

Europa Liberă: Deci o primă concluzie, pe care îndrăznesc eu să o trag, este: explozia de frustrări vorbeşte prin aceşti participanţi la dialog?

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Da. Şi partea greşită, într-o dezbatere, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu un conflict, este că cei doi sau cei cinci, care sunt antrenaţi în polemici pe reţelele de socializare, de regulă, îşi propun, pornesc de la o premisă greşită, bineînţeles, pornesc discursul cu ideea de a-i schimba, musai, opinia celuilalt. Este o premisă greşită, pentru că, mai ales, în spaţiul virtual, nu poţi face aceasta. Îţi lipseşte limbajul nonverbal, paraverbal, îţi lipseşte posibilitatea de întrerupere, posibilitatea de a privi, într-un anumit fel, oponentul, încât el să se închidă sau să spună altceva. Deci sunt foarte multe lucruri care lipsesc, în spaţiul virtual, la fel cum sunt multe care minimizează importanţa… Eu nici nu prea pot numi comunicare ceea ce se întâmplăpe reţelele de socializare. Ca fenomen însă, aveţi foarte mare dreptate că, putem vorbi de anvergura cu care lumea îşi permite să fie agresivă sau răutăcioasă cu ceilalţi. Şi, din punctul meu de vedere, legislaţia Uniunii Europene, sper să vorbim mai târziu, reglementările pe care le-a introdus, mai recent, Uniunea Europeană, cred că vor reuşi să clarifice un pic lucrurile. Altminteri, vom avea un soi de cancer în spaţiul virtual şi litigii – de ce nu? – pentru că există acest fenomen al hărţuirii cibernetice, despre care foarte multă lume vorbeşte. Și lumea va ajunge să iniţieze litigii pe motiv de defăimare, de exemplu, sau incitare la ură, la violenţă.”

Europa Liberă: Accentul acesta aş fi vrut să-l accentuez. Într-adevăr, multă lume intuitiv, probabil, nu conştient, chiar are iluzia că poate, într-un schimb de replici, să convingă oponentul, adversarul că nu are dreptate sau să-l convertească. Şi cu atât mai straniu este că oamenii, de fapt, îmi veţi da dreptate ambele, caută să fie încurajaţi, sau cum spuneţi, în limbajul dumneavoastră, să fie mângâiaţi pe cap, să fie stimulaţi, ori ei îşi dau cu stângul în dreptul. Şi atunci, Ludmila, dumneata, expert în comunicare, să ne spui cum se întâmplă că aleg calea cea mai neproductivă a comunicării, dacă admitem că aceasta este o „comunicare”, aşa cum spune doamna Daniela Terzi-Barbăroşie.

Ludmila Andronic: „În primul rând, eu aş zice că oamenii încearcă să se expună, beneficiind de un spaţiu absolut nou pentru ei, în multe cazuri. Nu pot să-mi închipui că ne-am putea întoarce la discuţiile publice, când există anumite luări de opinii şi sala care participă, şi care aplaudă sau care aruncă cu roşii… Deci noi nu mai suntem beneficiari ai acestui tip de discuţii. Şi, în mod normal, cum se întâmplă, la ora actuală, omul vine acasă şi include televizorul, dacă are un aparat de radio, este de dorit să-l includă şi pe el, îşi pune telefonul alături, ca nu cumva să scape vreun mesaj şi deschide calculatorul. Şi atunci el se plasează, într-un fel, psihologic vorbind, în centrul universului şi toate lucrurile se întâmplă în jurul lui... El este pivotul şi ce se întâmplă în Ucraina, în Burundi, în Statele Unite. Şi omul are o opinie proprie, greşită sau corectă. Cine îşi ia responsabilitatea să spună dacă este corectă sau nu opinia omului? Şi, având acest instrument imediat de exprimare a opiniei, care înseamnă calculatorul şi, de cele mai dese ori, reţelele sociale sau aşa-numitele noile media, omul devine comentator şi participant al oricărui eveniment, indiferent dacă opinia lui contează sau nu contează. Şi el încearcă să-şi adune în jurul său grupuri de susţinători.”

Europa Liberă: Toate bune până aici, dar, în momentul în care el contestă opinia altcuiva sau contestă dreptul altcuiva de a avea o opinie greşită sau adevărată, aici apare problema, când dânsul cu mijloace foarte brutale spune: „Boule, nu ai dreptate”.

Ludmila Andronic: „Pentru că el nu era dispus spre un dialog. În momentul în care omul a început să-şi expună opinia, el, de fapt, a comis un monolog. Şi monologul lui are un scop, nu să schimbe opinia cuiva, de fapt, ci să adune în jurul său pe cei care gândesc la fel. Şi, imediat cum apare un intrus, care are o altă opinie, ori aceşti intruşi pot interveni din rândul prietenilor acceptaţi, sau din rândul prietenilor prietenilor, apare acest intrus, care are o altă opinie sau are puţin altă opinie, imediat apare conflictul. Pentru că, ziceam mai înainte, el, de fapt, monologa, el vroia să fie auzit şi nicidecum nu vroia să audă, pentru că el auzea la televizor şi aici se exprima.”

Europa Liberă: Întrebarea mea este dacă e cumva o trăsătură firească, aprofundată de o stare de criză, sau criza generează asemenea relaţii? Pentru că noi pretindem că suntem o specie umană şi, de aceea, adunăm floricele, ne plac poveştile cu sfârşit fericit.

Ludmila Andronic: „În perioadele de criză, noi atragem o atenţie mai mare acestui dialog, pentru că, mă rog, efectele pot fi mai grave. Or, monologuri de acest gen se întâmplă în permanenţă. Nu ştiu, şofezi, cineva a creat o situaţie de accident şi tu continui să vorbeşti singur cu tine în maşină, de obicei, pardon, înjurând, pentru că aceasta este cea mai uşoară formă de destresare. În perioadele de criză, în care sunt încadrate societăţi întregi, suntem mai atenţi la aceste discuţii, încercăm să ne dăm seama cum se înclină cântarul social, în ce măsură unele acţiuni sau unele evenimente sunt acceptate, contestate. Şi atunci devenim mai vulnerabili, pentru că noi înşine, când citim aceste comentarii sau suntem mai dispuşi să citim aceste comentarii, iarăşi în ideea de a vedea dacă mai sunt dintre cei care gândesc ca mine sau eu sunt unicul, fac eu parte din majoritate sau eu sunt minoritatea. Cam aşa stau lucrurile, din punctul de vedere al comunicării.”

Europa Liberă: Acum să vă întreb dacă alarmarea mea, de la început exprimată, are temei sau poate dimpotrivă, răul cu binele lui? Se cristalizează aceste grupuri de gânditori, într-un fel sau, cum zic oamenii de pe reţelele de socializare, îşi dau seama de valoarea adevărată a amicilor şi scapă de cei care sunt agresivi, care chiar sunt în răspăr, pe contrasens, lucru pe care l-am făcut şi eu. Când am văzut că unii amici insistă să mă provoace, chiar de-a dreptul să mă enerveze, să mă aducă la starea de incandescenţă, am apăsat butonul unfriend. Doamnă Terzi-Barbăroșie?

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Eu cred că evenimentele socio-culturale şi, mai ales, politice care sunt în jurul nostru catalizează în noi nişte forţe mai mult sau mai puţin demonice şi, la un moment dat, interferează cu propriile noastre frustrări şi răni pe care le avem. Şi se întâmplă foarte des ca acel care simţim noi că ne agasează, doar să pună degetul pe rană. Acum intenţionalitatea persoanei, bineînţeles, eu aş porni printr-un proces de introspecţie de la propria noastră persoană: ce a fost în mine în măsură să determine la celălalt o reacţie atât de înverşunată? De ce am stârnit eu această ură? Există o speculaţie precum că contemporaneitatea pune cam semnul egalităţii între faptul de a fi urât de cineva, de a fi înjosit, umilit sau atacat, în spaţiul public, şi anvergura succesului acelei persoane. Nu ştiu dacă este consolator pentru dumneavoastră sau pentru mine şi Ludmila, pentru că şi noi, la rândul nostru, am fost atacate în varii situaţii. Dar tot mai multă lume vorbeşte despre acest fenomen, un alt paradox, a propos, al lumii virtuale.”

Europa Liberă: Deci orice om public trebuie să-şi asume riscul acesta?

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Într-un fel, da. Mai mult decât atât, se speculează chiar că, pe măsură ce binele tău este mai mare şi acţionează asupra mai multor oameni, creşte procentual şi probabilitatea să fii atacat de ceilalţi, asupra cărora binele tău nu s-a extins. S-ar putea, de exemplu, ca tocmai neascultătorii radioului dumneavoastră sau ai emisiunilor dumneavoastră să fie cei care să vă atace. Şi chiar cred că am dreptate, cel puţin, într-un caz sau două. Aşa mi-am explicat şi eu multe situaţii în care am fost atacată de persoane care chiar nu-mi cunoşteau activitatea profesională, fie din zona egalităţii de gen, fie din zona psihologiei. Pornind de la această introspecţie, un exerciţiu nu prea plăcut, pentru că este cam dureros, aşa, să te gândeşti: dacă omul acesta și-a permis o reacție atât de urâtă, în raport cu mine, o fi și vina mea? Pentru că primul gând este „cât de needucat este”, de ce își permite aceasta? Atunci însă când tu pornești de la tine și te gândești: ce o fi în mine, încât am stârnit reacția aceasta, te detașezi emoțional și apeși butonul „unfriend” din bucurie, dintr-o pornire lăuntrică foarte autentică, în care chiar nu-ți dorești să prietenești cu cineva, chiar și într-un spațiu virtual, știind că acea persoană nu te agreează fie la nivel de convingeri, fie la nivel personal, pentru te miri ce.”

Europa Liberă: Dar e prea sofisticat aceasta și prea pacifist: dom’le, renunț la el pentru că îl rănesc pe el.

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Mi s-a întâmplat să renunț și eu la prietenii, într-o primă instanță, pentru că m-am simțit jignită. Am dat unfriend, persoana mi-a scris un mesaj în care mi-a explicat că nu sunt capabilă de dialog, din moment ce nu am putut să opinez, pe picior de egalitate. I-am zis că eu am altă manieră de a dialoga, putem avea un dialog și nu învinuiri reciproce. Persoana a acceptat, respectiv, ne-am împrietenit din nou. Și a urmat, într-adevăr, o polemică, mai mult sau mai puțin constructivă, în care nu s-a ajuns la atacul de persoană pentru că atunci când tu faci un atac la persoană, bineînțeles că, te doare. Pentru că sunt slăbiciuni pe care poate și noi le cunoaștem la noi înșine. Și, când ni le oglindește celălalt, poate dor mai tare. Sunt lucruri pe care poate nu le cunoaștem la noi, dar le vede celălalt. Poate, într-adevăr, discursul nostru, pe alocuri, este prea naționalist sau prea împăciuitor, cum i-ați spus dumneavoastră. Și atunci pentru mine orice este un feedback. Aleg însă să nu internalizez un feedback sau altul pentru că nu-mi convine. Poate, peste cinci ani, am să îmi amintesc: uite atunci mi-a spus X: „Na, na, na” și eram prea tânără să integrez.”

Europa Liberă: Deci ați deschis o listă de soluții pentru că, până la urmă, aceasta vreau eu de la o emisiune de discuții, să avem și niște concluzii. Dumneavoastră o soluție sugerați: să ne vedem pe noi înșine, în primul rând, și, după aceea, vedem, ne despărțim de oponenți, interlocutori sau încercăm să continuăm, într-un alt limbaj. Dar totuși, ca o soluție generală, folosim aceste platforme pentru a încerca să lipim înapoi niște comunități, să clarificăm de esență, nu să discutăm în termenii „ai picioarele crăcănate”. Să folosim totuși platforma aceasta pentru că, dacă nu știm să lipim aici înapoi niște discuții, niște grupuri, să ne apărăm grupurile acestea, atunci – nicio șansă să putem face aceasta în negocieri pe subiecte Crimeea, Transnistria sau Uniunea Europeană, nu?

Ludmila Andronic: „Eu nu aș opta pentru formalizarea grupurilor pe rețelele sociale.”

Europa Liberă: Nu, eu convențional spun, sigur.

Ludmila Andronic: „Da, și explic și de ce. Chiar și la întrebarea anterioară: pentru mine grupurile care se creează pe rețelele sociale, grupuri de discuție ad hoc sau grupuri existente rămân o.k., atâta timp cât nu-și dau întâlnire.”

Europa Liberă: Sunt două grupuri mari și late: grupul care sprijină rușii, grupul care sprijină ucrainenii. Și atunci vrei, nu vrei trebuie să alegi.

Ludmila Andronic: „Pe mine știi care mă sperie? Pe mine mă sperie mai mult cei care, Doamne ferește, la un moment dat, vor fi grupul care nu ne sprijină pe noi. Pentru că, în problema Ucrainei, cum să zic, poți să ai diverse opinii: sunt cei care susțin procesul de autodeterminare și europenizare a Ucrainei și sunt cei care consideră, din tot sufletul, pentru că așa au învățat la școală, pentru că așa au citit ei în cărți, pentru că de atunci nu au mai citit nimic altceva…”

Europa Liberă: …pentru că i-a convins Putin.

Ludmila Andronic: „…pentru că i-a convins Putin, acum, mai nou, că această Crimee, de când lumea, a fost a rușilor. Sunt aceste două grupări, pe care noi nu le vom împăca niciodată pe Internet sau pe spațiul virtual. Important este, cum ziceam, ca acești oameni să nu ia arma în mână și să se ducă unii de o parte și alții de altă parte.”

Europa Liberă: Dar întrebarea mea este: folosești platforma, ca să lipești la loc sau nu?

Ludmila Andronic: „Să lipești la loc – da, este posibil. Și, până la urmă, printr-un dialog virtual, civilizat, lăsând-o mai moale, moldovenește vorbind, poți să ajungi uneori la o concluzie generală pentru două tabere diferite. Eu am avut astfel de experiențe. Sunt om de comunicare, de aceasta, sincer vorbind, mai ales, atunci când intru într-un dialog, se întâmplă destul de rar, dacă în dialog cu conotație negativă, încerc să îmi controlez acest act de scriere pentru că înțeleg: sunt o persoană publică sau semi-publică, cum îmi zic eu, și opinia mea poate conta pentru cineva. De aceasta încerc să fiu un pic mai exactă, mai precisă în exprimări, astfel încât să nu dau motive de interpretare și să fiu înțeleasă.”

Europa Liberă: Ludmila, o situație foarte concretă: dumneata dai un like sau publici o postare, în care dai lista semnatarilor care îl sprijină pe Putin și, în felul acesta, ca și cum te solidarizezi cu ei, în fruntea listei fiind [Nikita] Mihalkov sau cine o fi acolo, feblețea noastră cinematografică. Iar eu public, în antiteză, lista celor care îl condamnă pe Putin, eu insist cu lista mea. Dumneata cum îmi răspunzi? Eu te provoc oricum la duel.

Ludmila Andronic: „Este un duel, dar, până la urmă, concluzia este mult mai simplă. Din punct de vedere al comunicării și al împăcării, concluzia este: în Rusia, clar, sunt două tabere. Și lucrul acesta poate fi scris: „Iată, aceste două liste demonstrează că și Rusia este împărțită în două tabere. Și, de aceasta, nu cred că este cazul noi, aici, să luăm decizii pentru fiecare dintre ruși’.”

Europa Liberă: OK., iată, încă o soluție. Deci, sugerând oponenților sau interlocutorilor că nu noi suntem cei care trebuie să tragem balanța, într-o parte și în alta, tot ar fi o soluție de împăcare, nu?

Ludmila Andronic: „Da. Și eu aici aș vrea să o citez pe [Liya] Akhedzhakova care a devenit un fel de simbol al susținerii Ucrainei în Rusia care a spus: „Prefer să nu vorbesc cu oamenii decât, după aceasta, să stricăm relații, prietenii”. Pentru că s-ar putea, în multe alte situații, acești oameni să se dovedească a fi prieteni, prieteni devotați. Dar, iată, într-o situație, sunt în poziții diametral opuse. Și atunci este mai bine să nu dialoghezi la acest subiect pentru că, ziceam mai înainte, opinia omului nu o poți schimba.”

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Nu se schimbă așa ușor, dar o poți schimba. Pentru că datul cu părerea pe Facebook e una, informarea prin postările pe care le faci e alta… Dezinformarea intenționată sau din neștire e altceva. Respectiv, răspunzând oarecum la întrebarea dumneavoastră, eu aș face o diferență între postările pe care le fac persoanele, în intenția de a-și spune, pur și simplu, oful, păsul sau o părere, uneori unii o fac destul de cinic, sau chiar sarcastic, sau intenționat cu potențial de un soi de invitație la duel. Și aș face o diferență între postările care vin să informeze sau să dezinformeze. Aici, probabil, ne apropiem mai mult de zona care vă interesează pe dumneavoastră. Pentru că nu știu neapărat dacă Facebook-ul sau Twitter-ul ar fi platformele care pot uni niște grupări ideologic diferite. E mult prea puțin, în opinia mea, pentru că Facebook-ul este un simulacru al comunicării, până la urmă, e ca și cafeaua fără cofeină, din punctul meu de vedere, repet. Da, poate e mai bine că nu își dau întâlniri, dar, în multe situații, Facebook-ul a fost hârtia de turnesol a relațiilor umane, de acord. Hârtia de turnesol pentru activismul civic, am văzut inițiative frumos pornite pe Facebook și absolut nule, în spațiul public. Dar, de multe ori, am văzut și situații în care lumile acestea, ideologic fundamental, diametral opuse, oarecum s-au intersectat. Poate nu neapărat s-au contopit pentru că e prostește să ne imaginăm că am putea contopi două polarități. Dar, sigur, simpatizanți ai unei grupări sau ai alteia au cam făcut traseism într-o parte și în alta, din punctul meu de vedere, pentru că am urmărit atent ultimele două-trei luni, aloc intenționat mult timp citirii postărilor pe Facebook, chiar dacă nu scriu foarte mult, tocmai pentru a vedea care este dinamica influențărilor pe Facebook. Am văzut oameni care și-au înmuiat discursul violent, anti-Ucraina, după câteva postări de-ale unor persoane în cunoștință de cauză, care comentau cu informații, cu linkuri, cu amintiri din istoria comună a Ucrainei și Rusiei. Și atunci unor persoane, probabil, și în virtutea vârstei sau în virtutea unei ignoranțe istorice sau așa, pur și simplu, li se făcea un click în minte și ziceau: „Băi, dar nu e chiar așa”... Și tot așa, la un inside sau altul, când ai o revelație, două, de ordinul acesta, nu știu dacă te mai simți bine în compania unor părtași atât de agresivi pro-Rusia. Mai puțin am văzut situații inverse, mai puțini am văzut cei din tabăra pro-Ucraina să treacă de partea pro-Rusiei pentru că, probabil, nici susținătorii Rusiei nu prea aveau alte argumente decât: „Așa e corect și așa e bine, și așa zice Putin”.

Europa Liberă: Și purtătorii de flamură nu sunt cei mai credibili, din păcate, cu excepții.

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Și aceasta face bine cauzei noastre, dacă tot vorbim de folosirea rețelelor de socializare ca platformă de informare, de activism civic, de coagulare a unor idei, de împărtășire a unui spațiu, a unor valori într-un spațiu public. Până la urmă, spațiul public creează un soi de spirit public pe care eu personal contez foarte mult. Atunci când e vorba de transformări mari, într-o societate, eu contez pe ceea ce s-a coagulat, de-a lungul a patru ani, dacă vorbim de perioada electorală sau de-a lungul unor decenii, pentru că aceasta ne definește ca spirit comun.”

Europa Liberă: E cazul să ne alarmăm de ce se întâmplă în spațiul virtual, în legătură cu criza ucraineană? Sau e un lucru firesc și doar trebuie să învățăm din ceea ce se întâmplă, ca să știm cum ne comportăm, în următoarele crize care, fără îndoială, vor veni?

: „E cazul să ne alarmăm pentru că, ziceam mai înainte, e spiritul social. Spiritul social are o anumită temperatură, tensiune pe care trebuie să o urmărim, în permanență. Și acest spațiu virtual este și el un media. Or, media întotdeauna a influențat societatea. Și, de aceasta, nu putem rămâne indiferenți la temperatura sau tensiunea acestuia, de rând cu celelalte media. Acum trebuie să fim foarte atenți ce gen de informație primesc oamenii noștri, din câte surse. Cred că ar trebui să facem și noi o analiză foarte clară a audiențelor. Și analiza acestor audiențe a televiziunilor, a radiourilor, a media printată ar trebui să ne dea, într-un fel, imaginea societății: în ce mod este informată, cum ar fi putut să influențeze aceste media comportamentul oamenilor, cum se manifestă ei – pentru că deja spațiul de rețele sociale este un spațiu de manifestare – deci cum se manifestă și să ne dăm seama, în primul și în primul rând, pentru noi, pentru Republica Moldova, care ar fi tensiunea. Din simplul motiv că ziceam, Doamne ferește, să ajungem în situația în care să vedem pe cine vor susține cei care susțin Rusia în Ucraina, în cazul în care va fi nevoie să susțină, în Republica Moldova, o parte sau alta.”

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Subscriu la cele spuse de Ludmila. Și aș vrea doar să completez cu un gând legat de anul electoral, pentru că s-ar putea întâmpla ca, în perioada electorală, să avem oarecum la scară mică o repetiție a taberelor, așa cum există acum vizavi de Crimeea și Rusia. În același timp însă, pentru informare, a fost efectuat un studiu foarte interesant, din punctul meu de vedere. Tot pornind de la speculația că ar exista diferențe, în anii electorali, în România, s-a făcut un studiu comparativ pe câteva forumuri și rețele de socializare, înainte de campania electorală și în timpul campaniei electorale. Surprinderea cercetătorilor a fost că, de fapt, discursurile susținătorilor unui partid nu au devenit mai agresive, dar au fost un pic mai agresive cele ale nesusținătorilor partidului X sau Y, ceea ce pare curios ca fenomen…”

Ludmila Andronic: „…și îmbucurător...”

Daniela Terzi-Barbăroșie: „…și îmbucurător. Doi: cred că ar trebui, în egală măsură, privind conflictele socio-politice care există în jurul nostru sau, Doamne ferește, mai aproape de noi, dar și alte evenimente sociale, care ne vizează, și care interferează oarecum cu bunăstarea noastră socială, financiară și psihologică, cred că ar trebui să ținem cont de faptul că libertatea aceasta de exprimare, folosită uneori abuziv de către cei care își permit prea multe pe rețele de socializare sau forumuri, trebuie să știe că legea Uniunii Europene spune foarte clar că libertatea de exprimare este OK, atâta timp cât nu prejudiciază imaginea celuilalt. Partea a doua lumea o cam omite. Tocmai de aceasta și s-a întâmplat, în cazul Delphi, dacă vă amintiți, doamnă Andronic, am fost în Estonia, într-o vizită de lucru cu Consiliul de Presă și am mers la sediul site-ului celui mai popular de știri din Estonia, care, în 2006, a publicat un material despre proprietarul unei companii de transport care schimbase orarul, nu știu ce făcuse el acolo. Și toată lumea pe forumuri a comentat foarte urât vizavi de acel proprietar și acea companie. Proprietarul a intentat un proces judiciar, compania a trebuit să plătească o amendă, dar ulterior nu a mai fost OK cu acea amendă și a mers mai departe…”

Europa Liberă: Compania care a publicat știrile?

Daniela Terzi-Barbăroșie: „Da. Și au mers mai departe. Probabil, cunoașteți pentru că e o chestie arhicunoscută. Vreau doar să o cunoască și lumea pentru ca să înțeleagă că există tot timpul dreptate, mai devreme sau mai târziu... Și, anul trecut, CEDO a emis concluzia asupra acestui caz, o concluzie care vine să reglementeze spațiul virtual din toate țările membre ale Uniunii Europene. Acum se fac vinovați, de fapt, administratorii acelui site și proprietarul site-ului, pentru că doar filtrul acesta automat, care e menit să cenzureze oarecum comentariile, nu este suficient, atunci când vin mesaje cu amenințări sau cu invective și incitare la ură. Respectiv, lumea ar trebui să devină mai responsabilă, atunci când scrie, chiar dacă scrie cu un pseudonim sau în anonimat.”

Ludmila Andronic: „Aici experiența Estoniei este extrem de interesantă pentru că, în Estonia, tu nu poți să-ți utilizezi calculatorul în rețelele sociale, fără să introduci cheia ta electronică. Deci nu există anonimat.”

Europa Liberă: Adică te identifici imediat?

Ludmila Andronic: „Exact. Nu există anonimat virtual, în Estonia, lucru care mie mi se pare absolut necesar, peste tot... Ai opinia aceasta – foarte bine…”

Daniela Terzi-Barbăroșie: „…fii responsabil de ea...”

Ludmila Andronic: „…poți să o menții, dar subscrie.”

Europa Liberă: Oleg Brega a fost cel care a spart gheața și la noi. Țineți minte, el s-a apărat în judecată de un comentariu indecent. Din păcate, nu a fost suficient de mediatizat acest caz pentru ca să fie de învățătură unora care, într-adevăr, abuzează de această rețea și de timpul nostru…

Daniela Terzi-Barbăroșie: „…de democrație, în cele din urmă…”

Europa Liberă: …de democrația care are rostul ei. Sigur că, acum este un teren de studiu, mie mi se pare, academic foarte fertil. Dacă aș fi eu, de exemplu, președintele Academiei, aș dispune acum să stea un departament întreg să se uite pe ce se întâmplă, cum se formează aceste grupuri, cum se mută dintr-un grup în altul oamenii care pledează o cauză sau alta. Extrem de interesant, poate chiar mai interesant decât fizica nucleară...