În părculeţul de pe strada Sarmizegetusa, din care au muşcat o construcţie, o biserică şi o gheretă, sînt vreo 15 bănci de lemn, cu picioare de beton. Băncile acelea au o viaţă dificilă. Ele parcă sînt, parcă nu sînt.
Am remarcat pe durata a cîtorva ani metamorfoza lor ciudată. Din cînd în cînd, nişte demolatori desprind din bănci scîndurelile vopsite, cu tot cu cuie, lăsînd în urma lor numai picioarele de beton. E de prersupus că demolatorii muncesc în puterea nopţii. Apoi nişte lucrători, plătiţi de primărie, refac băncile. Istoria se repetă cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună.
Demolatorii revin peste o vreme şi fură din nou scîndurelile, iar lucrătorii harnici din nou le pun la loc. E ca un soi de competiţie în care nimeni nu vrea să cedeze. Ori de cîte ori demolatorii hăcuiesc băncile, apar lucrătorii care le refac. Iar povestea se pare că e veşnică. Nici nu mai ţin minte de cîte ori băncile acelea au fost hăcuite-refăcute-hăcuite-refăcute…
Situaţia e absurdă şi ar putea concura proza lui Kafka. Fireşte, tenacitatea lucrătorilor plătiţi de primărie e lăudabilă, numai că ea nu are sens de vreme ce răulenii distrug băncile refăcute cu aviditatea unor lăcuste. O soluţie ar fi tragerea la răspundere a demolatorilor. Dar cine să-i prindă? Şi-apoi numărul demolatorilor ar putea fi foarte mare. Aşa că, dacă mă gîndesc mai bine, nu există de fapt soluţii.
Prin urmare, cred că lucrătorii ar trebui să renunţe primii la munca lor sisifică şi să nu mai irosească banii contribuabililor. Da, absenţa băncilor ar putea să nemulţumească vreo doi-trei pensionari, dar perpetuarea absurdităţii mi se pare un fapt mai grav. Şi la urma urmei nici părculeţul nu va avea o viaţă prea lungă, după cum evoluează lucrurile. De aceea, nu le mai furnizaţi lemn demolatorilor!
