Regizorul, scenaristul şi artistul video, Harun Farocki, a fost unul dintre cei mai importanţi protagonişti ai filmului documentar contemporan. A murit acum la Berlin. Moartea neaşteptată a documentaristului, în vîrstă de 70 de ani, a stîrnit în Germania un val de compasiune, presa publicînd, deocamdată, evocări doar în ediţiile online, deoarece ştirea morţii lui Farocki a devenit publică joi seara în urma unui comunicat răspîndit de biroul de presă al Festivalului Internaţional de Film din Berlin (Berlinala), preluat şi difuzat apoi şi de principalele agenţii de presă.
„Harun Farocki a fost unul dintre cei mai productivi şi multilaterali cineaşti germani, ale cărui forme bogate de exprimare nu au cunoscut nicio îngrădire. Am pierdut unul dintre marii artişti şi gînditori“, a declarat directorul Berlinalei, Dieter Kosslick, citat de biroul de presă al Festivalului.
Împreună cu Andrei Ujică (autorul filmului de excepţie, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, prezentat la Cannes, în 2010), Harun Farochi a realizat unul din cele mai bune filme dedicate revoluţiei române din 1989. Filmul intitulat, „Videogramele unei revoluţii” a fost prezentat, mai întîi, în 1992, într-un cadru restrîns la Berlin şi la Institutul Goethe din Bucureşti, iar apoi, în toamna aceluiaşi an, la Festivalul Internaţional din Viena (Vienala). Cu o întîrziere de mai bine de un deceniu, filmul a fost difuzat şi de televiziunea română.
Cu aproape doi ani înaintea realizării filmului, Andrei Ujică împreună cu Hubertus von Amelunxen au editat cartea intitulată „Televiziune/Revoluţie. Ultimatumul imaginii. România în decembrie 1989“, în care sunt analizate primele rezultate teoretice legate de aşa numita „tele-revoluţie“ din România. Volumul nu cuprinde dezvăluiri de „scenarii“ despre conspiraţii oculte, ci tematizează problema manipulării oamenilor cu ajutorul televiziunii.
Prin aşa numita „tele-revoluţie“ s-a realizat pentru prima dată în „istoria modernă trecerea de la istorie în post-istorie“, arată autorii volumului amintit. Prin „apologia manipulării“ s-a reuşit simularea „mişcarii în nemişcare“.
De realitatea medială ca instrument al instaurării ficţiunii în domeniul public se ocupă şi filmul lui Harun Farocki şi Andrei Ujică: „Videograme ale unei revoluţii“.
Prin montarea sugestivă a unor materiale video - unele dintre ele inedite chiar şi pentru publicul românesc familiarizat cu materia în cauză - Harun Farocki şi Andrei Ujică au realizat un mixaj de imagini dramatice şi totodată misterioase
ale lui decembrie 1989. La prima vedere publicul este confruntat cu un adevărat flux informaţional. Imaginile, adică „videogramele“, realizate atît de operatori ai televiziunii române şi străine, cît şi de amatori şi de documentarişti bucureşteni se pot confunda, pe alocuri, cu o comprimată cronică a evenimentelor. Din montarea cronologică a materialului audiovizual - adică de la declanşarea demonstraţiilor de la Timişoara, filmate cu o cameră ascunsă, pînă la transmiterea oficială a imaginilor-tv cu rămăşiţele pămînteşti ale Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu - se desprinde un al doilea plan de receptare, mai greu sesizabil. Autorii filmului reuşesc să sugereze acest meta-plan cinematografic de-abia prin manipularea materialului manipulat.
Desluşirea acestui plan cuprinde cheia pentru înţelegerea derutantei înscenări televizuale din decembrie 1989. Cei doi nu aveau intenţia să analizeze televiziunea ca fenomen informaţional, ci să evidenţieze doar efectele reproductibilităţii tehnice prin intermediul micului ecran. Camerele de filmare joacă un rol crucial în acest proces de schimbare rapidă a aşteptărilor receptorului. Tele-revoluţia română a anihilat manipularea grosolană, prin omisiune de pildă, înlocuind-o printr-o altă formă de manipulare mai subtilă, şi anume prin bombardamentul publicului cu un flux de materiale audio-vizuale neverificabile.
Laconismul textului vorbit din off evidenţiază intenţiile cinematografice ale celor doi autori. Textului autorilor îi este alăturat textul original rostit în limba română de către protagoniştii filmului: Ceauşescu, victime ale revoltei, revoluţionari înarmaţi, armata, masele de demonstranţi, tehnicienii televiziunii, cei care vor acapara puterea ş.a.m.d. Farocki şi Ujică realizează astfel - mai mult involuntar - un efect informaţional extraordinar, nealterat de efectul montajului. Dar tocmai montajul ingenios, la baza căruia a stat o cameră de filmare oarecare pusă-n mişcare nu de cei doi autori, ci de evenimentele în cauză, plasează lucrarea lor cinematografică deasupra unui film documentar în accepţiunea sa clasică. „Victoria imaginaţiei asupra raţiunii discursive“, scria teoreticianul Villém Flusser în volumul citat, „Televiziune/Revoluţie“, „aşa cum s-a putut constata într-o formă experimentală în România, ne obligă să gîndim post-istoric“. Astfel, revoluţia română ca o „iconografie a autenticului“, ca o deblocare a unor căi de comunicare şi trezirea prin instaurarea unei noi puteri în numele „corpului televizionar“ sînt cele trei elemente principale pe care se bazează şi lucrarea cinematografică a lui Farocki şi Ujică.
