În timp ce în Europa sponsoratul privat în lumea artelor rămîne o problemă atît la nivel de politici culturale, cît și de mentalități, în Statele Unite el este nu numai o cutumă, dar pare să evolueze spre un soi de pragmatism lipsit de dogme, ce îi făcea zilele trecute pe unii critici muzicali europeni să-și iasă de-a dreptul din fire. Evenimentul ce a stîrnit reacții ample l-a constituit anunțul unei înțelegeri între urmașii filantropului Avery Fisher și Filarmonica din New York și Centrul Lincoln, care o găzduiește.
În lumea culturală este bine cunoscut faptul că Filarmonica new-yorkeză își dă de decenii concertele în Avery Fisher Hall, o sală a Centrului Lincoln, iar înțelegerea are în centrul ei decizia schimbării numelui sălii, în perspectiva găsirii unui nou mare sponsor ale cărui fonduri să permite renovarea ei.
Întreaga istorie este redată de „New York Times”, care amintește că în 1973 filantropul Avery Fisher, cunoscut pentru compania sa de aparatură electronică, a donat 10,5 milioane de dolari pentru renovarea a ceea ce pînă atunci se numise Sala Filarmonică. Cu acel prilej, Philharmonic Hall a fost rebotezată cu numele Avery Fisher Hall, condițiile suplimentare ale donației prevăzînd ca numele „să apară în viitor, pe veșnicie, pe bilete, broșuri, anunțuri de program și publicitare”.
Toată lumea este de acord, de aproape un deceniu, că Sala Avery Fisher necesită o amplă renovare, iar conducerea Centrului Lincoln a votat încă în 2005 în favoarea proiectului unui arhitect britanic cunoscut, Norman Foster. Inițial, urmașii filantropului au amenințat cu un proces, dacă sala va fi reclădită sau renovată sub un alt nume. Acordul la care s-a ajuns săptămîna trecută, după trei luni de negocieri, prevede o despăgubire de 15 milioane de dolari în schimbul permisiunii rebotezării sălii și diverse alte compensații mai mult sau mai puțin simbolice.
Numele lui Avery Fisher va fi introdus în proiectul unei noi „Săli a Faimei” la Lincoln Center, în care instalații computerizate interactive urmează să pună în lumină numele unor artiști, directori și filantropi ce au jucat un rol central în evoluția celor 11 instituții ce formează Centrul. Un membru al familiei Fisher va face parte din comitetul consultativ al „Sălii Faimei” și din cel de selecție a materialelor ce vor fi păstrate în aripa de muzică clasică a Centrului Lincoln, între care și documente de arhivă despre Avery Fisher.
Acordul mai include o promisiune de a se da mai multă proeminență Programului Artistic Avery Fisher, inițat în 1974, și care acordă premii unor instrumentiști americani consacrați și burse unor tineri muzicieni de talent. În plus, la 24 martie 2015 a fost programat un concert al Orchestrei Filarmonice, dirijată de Alan Gilbert, directorul ei muzical, în onoarea lui Avery Fisher și a familiei sale.
Cele 15 milioane de dolari compensație ar urma să fie extrase din viitoarea mare donație așteptată de Lincoln Center. Potrivit proiectului de renovare, sala Filarmonicii ar urma să sufere o reconstrucție fundamentală a interiorului, cu îmbunătățirea acusticii, în timp ce exteriorul clădirii va păstra forma inițială, realizată după planurile arhitectului Max Abramovitz. Lucrările ar urma să înceapă în 2019, și se prevede ca Filarmonica new-yorkeză să fie nevoită să cînte în alte locații închiriate doar timp de două stagiuni.
Ce nume l-ar putea înlocui pe cel al lui Avery Fisher, care a încetat din viață în urmă cu douăzeci de ani, nu se știe deocamdată, campania de strîngere de fonduri pentru renovare fiind abia la început, iar suma necesară renovării fiind estimată la cca. 500 de milioane de dolari. Alte nume de filantropi, legate de instituții culturale, îi includ pe David H. Koch, un miliardar care a donat o sută de milioane de dolari în 2008 pentru renovarea Teatrului de Stat New York, de la Lincoln Center, și pe Stephen A. Schwarzman, un om de finanțe de pe Wall Street, care a dăruit o sumă similară pentru extinderea clădirii Bibliotecii Publice din New York.
Rămîne întrebarea dacă schimbarea numelor unor instituții culturale de tradiție este o politică valabilă pe planul memoriei. Americanii, la prima vedere mai flexibili și mai dinamici decît europenii, par să fie convinși că mai important decît un nume este perpetuarea instituției în sine și adaptarea ei la exigențele secolului al XXI-lea.
