În 1790, într-un recitativ din opera lui Mozart Cosi fan tutte, libretistul său Lorenzo Da Ponte o face pe Despina, camerista eroinelor, să comenteze cu supărare, interogativ: „Ciocolata este gata, iar eu cu gura uscată nu pot decît să-i simt mirosul? Pentru mine este la fel ca pentru dumneavoastră, stimate signore, dar dumneavoastră să primiți esența, iar eu doar mirosul?”
Băutura din cacao - fiindcă despre ea este vorba, ciocolata propriu-zisă fiind fabricată abia începînd de la 1849 - era încă, la sfîrșitul veacului al XVIII-lea, un soi de produs de lux. Asemenea celorlalte două așa-numite băuturi coloniale, ceaiul și cafeaua, deși pătrunsese pe piața europeană de mai bine de un secol, cacaoa rămăsese un simbol al vieții aristocratice, „noua protagonistă a artei conversației, a boudoir-ului, a senzualității libertine a veacului”.
Cafeaua, „grație proprietățiilor sale energetice și stimulante, era băutura predilectă a burgheziei raționaliste, o reprezentare a productivității, expresie a revoluției industriale și a noii societăți capitaliste.” Ceaiul, pe de altă parte, ar fi avut o răspîndire limitată în Europa (exceptînd Anglia și Rusia) și avea să devină o băutură relativ comună.
Despre toate acestea află în esență vizitatorii unei expoziții deschisă anul acesta la Arezzo, în contextul evenimentelor legate de marea Expoziție universală de la Milano, și care - cum sună titlul ei - se referă la „Băuturile coloniale. Argintărie și saloane în secolul al XVIII-lea italian. Ceai, cafea și ciocolată”.
Italienii reușesc mereu să surprindă prin inventivitate, iar expoziția îl are drept curator pe istoricul Paolo Torriti, care a împărțit cu Ilaria Pugi și îngrijirea unui exemplar catalog, cu mai multe studii interesante din care am citat. Ciocolata, cafeaua și ceaiul au jucat un rol particular în istoria și cultura Europei occidentale, lumea italiană fiind un exemplu revelator. În plus, expoziția ilustrează și excepționala artă a meșteșugarilor care, stimulați de cererea saloanelor artistocrate sau burgheze s-au întrecut în a produce cele mai atrăgătoare și estetice obiecte de argint, de la cești la cafetiere, ceainice și teiere, și terminînd cu zaharnițele și lingurițele.
„Băuturi coloniale. Argintărie și saloanele veacului al XVIII-lea italian. Ceai, cafea și ciocolată”
Felul în care servirea acestor băuturi se transformă într-un ritual social și o modă, în timp ce cultivarea plantelor de origine devine obiect de studiu al lumii științifice sînt ilustrate de o serie întreagă de tablouri, stampe, instrumente muzicale de secol XVII și XVIII, ca și de o selecție reprezentativă de manuscrise și cărți de epocă.
Studiul despre evoluția istorică și culturală a asimilării europene a „băuturilor coloniale”, semnat de Nicola Perullo în catalogul expoziției, este atît revelator, cît și, în multe privințe, amuzant. Cacaoa ajunge prima în Europa, în Spania în jurul anului 1544, iar în 1585 de la Sevilla avea să plece spre America de Sud prima expediție ce îi era dedicată special. Băutura, ciocolata, avea să se răspîndească la curtea familiei Savoia și a familiei Medici în Toscana, pentru a ajunge apoi la Veneția și Neapole, rezervată aproape exclusiv cercurilor nobiliare.
Cafeaua ajungea în Europa grație schimburilor comerciale între Constantinopol și, în particular, Veneția, prima încărcătură de boabe fiind semnalată în 1570. La Veneția se deschidea, în 1683 și primul magazin de cafea.
Trei ani mai tîrziu, la Paris, sicilianul Francesco Procopio Coltelli deschidea al său celebru Cafè Procope, al cărui „stîlp” devenea Voltaire, care nota de acolo: „Beau 40 de cafele pe zi pentru a mă menține în formă și a gîndi”.
Succesul cafelei, băutură predilectă între altele pentru profesorii și studenții Universității din Padova la începutul secolului al XVIII-lea, avea să determine o serie de prelați catolici să o considere „o armă potențială de corupție spirituală”, mergînd pînă la a-i solicita papei Clemens al VIII-lea interdicția băutului ei.
Popularitatea cafelei, pe de altă parte, avea să fie ilustrată în același veac de mari maeștri ai artei, ca Bach cu a sa Cantată a cafelei, compusă în 1732, sau Carlo Goldoni cu piesa sa „Bottega de cafea” în 1750. În 1764, la Milano, Pietro Verri începea să publice revista „Il Caffè”, vector al iluminismului italian și care avea să înscrie Italia în dezbaterile filozofice și literare europene.
O splendidă istorie de cultură și artă, departe de simpla istorie gastronomică atașată de obicei acestor „băuturi coloniale”, este reunită astfel în expoziția organizată în biserica inferioară, la celebra San Francesco la Arezzo, vizitată pentru frescele lui Piero de la Francesca, o expoziție organizată cu multă pricepere și gust de către cercetătorii italieni...
