Acum un an, o anchetă ca la carte a postului de televiziune german ARD a dezvăluit o fraudă uriaşă în atletismul de mare performanţă. Zeci de titluri şi medalii au fost cucerite de sportivi dopaţi. Olimpiade şi Campionate Mondiale, în care zeci de milioane de oameni au crezut şi pentru care au plătit bani buni, s-au dovedit farse grosiere, înfăşurate în declaraţii înălţătoare. În consecinţă, Agenţia Mondială Antidoping a format o comisie independentă şi a cerut o anchetă. Raportul Comisiei a fost publicat de cîteva zile şi confirmă totul, în detaliu. Atletismul e corupt de o industrie de dopaj care a atins culmile în Rusia. Raportul descrie în amănunt programul de dopaj rusesc şi adaugă că frauda e organizată cu participarea directă a autorităţilor de stat ruse.
Înainte de orice alte comentarii, trebuie spus că faptele cuprinse în Raport nu pot fi puse la îndoială. În schimb, momentul ales şi ţinta sînt discutabile. Cu alte cuvinte, sînt politice. Apariţia Raportului pare să fie parte a schimbului de acţiuni şi sancţiuni între Rusia şi Occident. Asta, cu atît mai mult cu cît scandalul precedent, scandalul FIFA pare să intre în aceeaşi logică. Nici acolo faptele nu pot fi contestate, dar scandalul n-ar fi izbucnit, probabil, fără apariţia conflictului politic între Rusia şi Occident. De adăugat că Rusia nu are cum să fie singura practicantă pe scară largă a fraudei prin dopaj. Ascensiunea Chinei, rezultatele bizare ale sprinterilor din Caraibe şi în primul rînd Jamaica, palmaresul Cubei şi al multor state africane au atras de mult atenţia şi bănuielile celor ce şi-au pierdut naivitatea, dar nu bunul simţ.
Lăsînd la o parte momentul şi contextul politic, raportul e salutar. Mai întîi, pentru că descrie practica unui stat angajat în fraudă la toate nivelele, inclusiv în sport. Tradiţia comunistă e vie şi produce fapte abjecte. Sportivii ruşi care au refuzat dopajul au fost excluşi din loturile de pregătire. Serviciul secret rus, FSB, a fost, bineînţeles, prezent şi a supravegheat operaţiunea. Exemplul rus îi poate lămuri pe cei ce nu au înţeles că dopaj există peste tot, dar dopaj ca politică de stat există într-un singur loc: în statele autoritare care nu s-au despărţit de tradiţia comunistă. Indivizii care fură sînt ceva. Statele care fură şi apără furtul sînt cu totul altceva. Abia ele pun în pericol sportul în întregimea lui.
Cealaltă lecţie mare vine pune în lumină degradarea sportului globalizat. Odată încheiată trecerea de la sport la sport ca religie planetară, integritatea s-a subţiat irevocabil. Interese financiare şi economice au urcat pe scenă, urmate de interse politice atrase de mulţimile uriaşe ce pot fi influenţate sau cîștigate prin sport. Iar cu asta, un simplu raport se poate răfui mai greu decît cu Rusia.