În curtea blocului nostru e un singur tomberon. De aceea, eu, care de la o vreme separ gunoaiele, mă duc şi într-o altă curte care are mai multe recipiente: pentru plasticuri, pentru sticlă, pentru hîrtie. Ce păcat că a noastră curte nu are mai multe tomberoane!
De cînd merg însă în curtea vecină să arunc gunoaiele, mă întîlnesc deseori cu un omulean care mă face cu ou şi cu oţet: „Ce tot vii în curtea noastră? Du-te la lada ta! Cară-te de aici!” Dar nu despre asta vreau să vorbesc azi, ci despre un alt detaliu care m-a făcut să fac ochii mari.
Într-o zi, am ieşit din casă să arunc nişte resturi de mîncare, m-am apropiat de tomberonul nostru şi… am boldit ochii. Pubela noastră era arhiplină, era bucşită cu gunoaie de tot felul, iar din ea se scurgea un lichid multicolor puturos. M-am holbat mai bine la conţinutul de deasupra. Formau acolo un amestec indiscernabil un pantof uzat - cîteva coji de cartof şi de banană - două sticle golite de bere - o baterie - o cutie de conservă - cîţiva castraveţi stricaţi - o carte veche, cu pagini îngălbenite - un pampers folosit - un borcan din care se iţeau cîteva oase, rămase pesemne după ingurgitarea cărniţei fripte - o periuţă de dinţi uzată - hîrtii de tot felul - o sacoşă cu resturi de terci - o cîrpă umedă care degaja un miros iute - un soi de brînză alterată…
M-am uitat preţ de cîteva minute la amestecul acela halucinant din tomberon. Apoi m-am gîndit că el e o prelungire destul de reuşită a societăţii clădite aici din zorii tranziţiei. Am dat a lehamite din mînă şi am plecat.
