Decizia juriului internaţional de a decerna marele premiu al Berlinalei, filmului „Foc pe mare”, realizat de regizorul italian Gianfranco Rosi, a fost primită cu satisfacţie de cei mai mulţi cronicari, cît şi de publicul care a reuşit să vadă această vizualizare cinematografică, impresionantă, a dramei refugiaţilor.
Pentru prima dată în toţi aceşti ani, de cînd scriu despre festivalul de la Berlin, nu am avut nicio o rezervă faţă de hotărîrea juriului internaţional, prezidat de actriţa Meryl Streep.
Acelaşi lucru îl pot spune şi despre alte trei filme care au fost distinse cu Urşi de Argint.
Este vorba, în primul rînd, de ecranizarea unei piese de teatru a lui Bernard-Henry Lévy, în regia lui Danis Tanovici, din Bosnia-Herţegovina, „Moarte la Saraievo”, care a primit marele premiu al juriului.
Acest film nu este numai un simplu fragment cinematografic dintr-o ţară care încă nu a depăşit traumele unui sîngeros război civil. Filmul mai este şi o încercare de demistificare subtilă a legendelor istorice, etnocentriste, care bîntuie spaţiul balcanic şi, într-o măsură mai mare sau mai mică, întregul spaţiu est-european, post-comunist.
Tot cu un pe deplin meritat Urs de Argint, pentru cel mai bun scenariu, a fost distins filmul polonez „Statele Unite ale Iubirii”, în regia lui Tomasz Wasilewski. Este un film rafinat care ilustrează procesul de trecere a Poloniei de la dictatură la democraţiei.
Cu Urşi de Argint au mai fost premiaţi şi produţia franceză: „Viitorul” de Mia Hansen-Løve (pentru cea mai bună regie); filmul danez „Colectivul” (Trine Dyrholm - pentru cel mai bun rol feminin) şi filmul tunisian „Hedi” (Majd Mastoura - pentru cel mai bun rol masculin).
Acordarea Ursului de Argint filmului filipinez al lui Lav Diaz, „Cîntec de leagăn despre o întîmplare tristă”, pare să fi fost mai degrabă un gest de complezenţă faţă de o creaţie încîlcită care ţine 8 ore şi care pune răbdarea spectatorilor la o grea încercare. Dacă regizorul nu s-ar fi avîntat în imperiul metaforelor, poate ar fi reuşit să transmită cîte ceva despre un capitol din lupta răsculaţilor filipinezi contra colonialiştii spanioli. Aste promitea catalogul festivalului.
Pe lîngă premiile acordate peliculelor din programul principal, diferite organizaţii, fundaţii, jurii independente sau asociaţii mai aleg din filmele care rulează în celelalte secţiuni şi le acordă o sumedenie de premii secundare. (Lista integrală cu filmele premiate poate fi consultată aici.)
Faptul că filmul lui Adrian Sitaru, „Ilegitim”, a fost distins cu premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă (C.I.C.A.E.) în nici un caz nu poate ascunde deficienţele de care suferă această creaţie românească, prezentată în cadrul secţiunii „Forum”.
Într-adevăr, Sitaru abordează curajos două teme delicate: colaboraţionismul cu Securitatea ceauşistă şi incestul. Din lipsa unor subvenţii, regizorul şi-a înghesuit personajele într-un apartament de bloc. Acolo se derulează un conflict de familie ca într-o seră supraîncălzită, iar realizatorul, parcă speriat de propriul curaj, preferă un deznodămînt în conformitate cu vorba unui personaj din Caragiale: „Pupat toţi piaţa endependenţi”. (Alte detalii despre acest film de lungmetraj românesc în articolul „Fobii balcanice”.)
Celălalt film românesc premiat de către juriul care a evaluat creaţiile din cadrul secţiunii „Generaţie 14plus” a fost scurtmetrajul Roxanei Stroe, „O noapte în Tokoriki”.
Faţă de anii trecuţi, cînd România a fost prezentă cu filme importante în cadrul programului principal, distinse cu Ursul de Aur („Poziţia copilului” al lui Călin Peter Netzer, în 2013), respectiv Urşi de Argint (anul trecut „Aferim” de Radu Jude), cele 3 pelicule („Ilegitim”, „O noapte în Tokoriki” şi „Hotel Dallas”, din secţiunea Panorama) care au rulat la Berlin anul acesta au fost – de ce s-o nu spunem – slabe.
