Buzău, orașul copilăriei. Vreme de cateva zile am asistat la o serie de evenimente rituale tradiționale, un priveghi, o înmormântare, o pomană.
M-am plimbat prin oraș, prin marele parc central cunoscut întotdeauna simplu drept Crâng, prin prăfuitele cartiere mărginașe si industriale. Un târg de provincie, placid, adormit. Nici un străin nicăieri, nici un imigrant, nici o tabără de refugiați sirieni sau africani. E greu de imaginat reacția acestor provinciali în fața unui val de durere exotică ce le-ar fi impus de politicieni.
Aici, într-adevăr, se pune problema realismului unor asemenea propuneri de repartizare a refugiaților de-a lungul si de-a latul Europei, cum e cea propusă la nivel UE. Asta pentru că țările de est membre in UE nu au, in general, nici un fel de fel de experiență in administrarea șocului. Aici vin să se adauge refuzul pur si simplu al unor țări, precum si dificultatea, din perspectiva Comisiei Europene, de a impune respectarea cotelor de refugiați.
Cu toate astea, țăranii români au experiența negrilor si arabilor încă din anii 1970, cand Ceaușescu, pe model sovietic, a invitat de-a lungul anilor zeci de mii de studenți din țări nord- si central-africane, din Maghreb si Africa neagră, din Algeria, Libia, precum si Orientul Apropiat, studenți palestinieni sau sirieni, regimul sirian fiind întotdeauna apropiat Moscovei.
De câte ori era Ramadan, prin anii 1980, aleile dintre căminele studentești din Copou, în Iași, se umpleau de studenți arabi in halate, djellaba, sandale si papuci. La Buzău, satele de lângă aeroportul militar Bobocu vedeau defilând militari africani veniți la antrenament.
Acolo unde românii sunt obișnuiți de decenii să vadă câte un copil negru si să-i audă accentul moldovenesc, prin Polonia un Janek sau Julek mulatru rămâne o raritate.
Intr-o țară precum Polonia, sau Ungaria, care nu au cunoscut asemenea influx de studenți străini din țări exotice, se întâmplă ca și prin orașe mari lumea să se întoarcă pe stradă uitându-se după un negru. In orice caz, în Polonia nu există mulatri care să nu vorbească altă limbă decât poloneza, pe când în România, prin târgurile Moldovei, poți întâlni câte un Vasilică sau Maria care nu vorbesc altceva decât româna.
Incă un element din care apare limpede ca țările de est, foste comuniste, nu erau pregătite sa intre in UE. Cooptarea lor s-a facut pe o bază exclusiv politica si economică, fara ca populația țarilor respective sa fie pregătită in vreun fel pentru șocul cultural. Astăzi ele, mai ales așa-numitele țări din „grupul de la Vișegrad” (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia) continua sa profite de toate avantajele UE, dar refuză să împartă poverile (așa cum o vedem si in dezbaterea publică din România in chestiunea refugiaților).
Chiar și așa, după ce România a fost obișnuită vreme de decenii cu contactul cu străinii, cel puțin în mediul urban, locuitorii unui orășel precum Buzăul ar găsi de neconceput instalarea unei tabere de refugiați în apropierea Crângului… sau, așa cum s-a auzit, în satul boem al nudiștilor Vama Veche de la Marea Neagră.
