Marea Azov e albastră la Berdiansk, iar faleza, aflată între linia ferată și digul mării e locul preferat al localnicilor.
Strada pietonală care merge spre centrul orașului începe de aici, cu magazine, berării și restaurante pe ambele părți. Steaguri ucrainene flutură peste tot, cântă muzică ucraineană și în ultima zi de școală elevii poartă diagonele de mătase în culorile naționale. Pe scena construită cu spatele la mare și cu fața spre fosta statuie a lui Lenin, azi înlocuită tot cu un steag, copiii de la diferite școli și licee, dar și mai multe trupe universitare locale dansează în fața mulțimii de părinți și bunici care fac locul foarte aglomerat.
Lângă mine, unei pensionare în taior bej i se scurg câteva lacrimi, prietena ei, mai puțin nostalgică îmi zâmbește. Așa dansa și ea, parcă, zilele trecute și acum atât de brusc s-a trezit că nu mai are cu cine. Pe dig, o pereche de dansatori de 15-16 ani își repetă coregrafia, mai departe doi colegi de-ai lor privesc visători spre orizont.
Pe la jumătatea drumului între mare și piața centrală, într-o cofetărie mică, tipică vremurilor comuniste de peste tot se mănâncă cele mai bune prăjituri din Berdiansk, așa m-a asigurat Nadejda, care mi-a arătat locul. Și pentru mine nimic nu poate fi mai bun decât clasicul Tort Medovik și niște ceai rusesc. Nadejda e procuroare și nu are multe motive de optimism, în afară de faptul că războiul s-a îndepărtat de orașul ei.
Sistemul în care lucrează e încremenit, îmbătrânit și mai ales imposibil de schimbat, iar conflictul care a rămas ca o umbră rău prevestitoare asupra Berdianskului o face să creadă că viața ei nu se va îmbunătăți. Dincolo de salariul mic, pe care mulți dintre colegii ei îl ajustează primind atenții, își dă seama că “nu se schimbă nimic pentru că cei mai mulți oameni muncesc și se poartă ca pe vremea Uniunii Sovietice”.“Aproape peste tot, vin la muncă și nu fac mare lucru. Jumătate dintre bugetari primesc bani degeaba, și nici ceilalți încă nu înțeleg că trebuie să iasă din letargie. Bugetarii și pensionarii formează marea opoziție împotriva drumului Ucrainei spre Vest”, crede Nadejda. Chiar dacă orașul este majoritar ucrainean și chiar dacă, de când a început conflictul, oamenii de aici au fost de partea Kievului și împotriva separtiștilor pro-ruși, Nadejda se teme că această simpatie “poate fi abandonată la un moment dat din cauza lipsurilor de tot felul, mai ales într-un oraș atât de mic în care slujbele sunt puține și prost plătite și dacă nu ai pe cineva la țară să te mai ajute cu de-ale gurii nu-ți ajung banii de la o lună la alta”. Nici ea nu o duce prea bine, îmi spune, chiar dacă soțul ei e medic și câștigă mult mai bine decât majoritatea.
Iubește marea din Berdiansk, strada centrală, asfințitul care se vede dincolo de port, scaunul gol de lângă cele ocupate de Ostap Bender și Șura Balaganov, personajele din Vițelul de aur (Ilf și Petrov) și micul pescar de bronz care-și privește mirat peștele proaspăt prins. Într-un fel, îmi mărturisește Nadejda, și ea e “o femeie sovietică”, pentru că “nu vrea să se lupte pentru alții”, “pentru idei care poate nu duc nicăieri” și nici nu se gândește să-și pună în pericol confortul ei limitat. O spune zâmbind cu o ușoară autoironie, dar fără dubii: “acum totul e neclar, sigur că în sufletul nostru suntem ucraineni, dar nu ne vom arunca în foc pentru asta, fiindcă mai înainte să devenim ucraineni, bunicii, părinții și chiar noi am fost născuți sovietici”.
Nu-i place cum sună, dar crede că acesta e adevărul pentru multă lume, “inclusiv pentru tinerii patrioți, care la început s-au avântat în război, dar care apoi au făcut mai mulți pași înapoi, iar acum cei care se înrolează o fac pentru bani, pentru că guvernul a înțeles că numai idealurile nu pot ajuta”.
Nadejda nu e nostalgică, l-a votat, și ea și familia ei, pe Petro Poroșenko, visează la democrație, dar uitându-se pe hartă își dă seama cât de departe e lumea democratică de ea și cât de aproape sunt cei care celebrează încă mitul omului sovietic.
