„Am citit că toți, acolo, merg la școală să fie re-educați pentru Lumea Nouă, în care viitoarele generații vor fi cele mai fericite de pe pămînt. Noi, probabil, nu vom mai fi atunci aici, așa că învățătura cu greu ne-ar putea ajuta”, observa ironic, într-o scrisoare trimisă familiei sale în 1949, la Polička, în Moravia, compozitorul Bohuslav Martinu. Era una din puținele scrisori în care - cum spune muzicologul ceh Aleš Březina, directorul Institutului Martinu de la Praga, în introducerea la o ediție în limba engleză a scrisorilor trimise familiei și prietenilor - Martinu lăsa să-i cadă masca sub care își ascundea, de regulă, opiniile politice.*
Plecat la o vîrstă tînără de la Praga, în 1923, cu o bursă a statului cehoslovac la studii la Paris, Martinu se integra relativ rapid și cu succes în cercul internațional de compozitori contemporani, formînd inițial un grup cu elvețianul Conrad Beck, ungurul Tibor Harsányi și românul Marcel Mihailovici, cărora li se alăturau apoi rusul Alexandr Tcherepnin și polonezul Alexander Tansman. Avea să fie ajutat material de susținătorul său necondiționat, Miloš Safránek, în anii 1920, atașat cultural al ambasadei Cehoslovaciei la Paris, ulterior biograf al compozitorului, ce devenea curînd principalul exponent, recunoscut oficial de guvernul de la Praga, al muzicii cehe în străinătate. Compozitor prolific, Martinu devenea în anii 1930 un compozitor de mare succes internațional, cu numeroase comenzi și lucrări cîntate în primă audiție de soliști și ansambluri muzicale de notorietate în marile centre muzicale ale lumii.
Deși neangajat politic, Martinu avea să fie afectat timpuri de ascensiunea Nazismului și a propagandei sale, editura Schott din Mainz care îi oferise un contract în exclusivitate în 1930, oprind publicarea lucrărilor sale în 1933. Imediat după Anschluss-ul Austriei, în 1938, un alt important editor, Universal Edition din Viena, era forțat la o decizie similară. În 1938 avea loc și ultima vizită a lui Martinu în Cehoslovacia, unde participa la Adunarea anuală a Societății Sokol, o organizație la suprafață exclusiv sportivă, dar cu un rol important în răspîndirea ideologiei naționaliste cehe.
Evenimentele politice aveau să se succeadă cu rapiditate apoi, în martie 1939 Hitler declarînd instituirea „Protectoratului Boemiei și Moraviei”, în timp ce Martinu își făcea planuri pentru a emigra în Statele Unite împreună cu eleva de mare talent, devenită și amanta sa, Viteslava Kaprálova. Dar, scria el, „chiar dacă plecăm în America, nu va fi pentru totdeauna...”.
Visul său, mereu neîmplinit în ciuda diverselor promisiuni oficiale, fusese să capete un post de profesor la Praga și, de la Paris, în 1939, o amintea din nou familiei spunînd că dacă ar fi cerut naturalizarea franceză ar fi obținut o asemenea recunoaștere în Franța. Dar - scria el - „dorul meu cel mai profund rămîne pentru casa mea”.
Martinu avea să ajungă în cele din urmă în Statele Unite, în 1941, după un an petrecut la Basel și Aix-en-Provence, via Lisabona, [drumul fiind plătit de dirijorul elvețian Paul Sacher. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Martinu avea să fie un reprezentant oficial al guvernului în exil al lui Eduard Beneš și tratat în consecință, de către publicul și oficialitățile americane, ca reprezentantul unui stat aliat.
În 1942-43, după atrocitățile naziste și distrugerea totală a satului Lidice, din apropiere de Praga, Martinu compunea piesa orchestrală Memorial pentru Lidice, ce avea să se bucure de multă publictate în Statele Unite.
Imediat după război, prost informat despre viața muzicală de la Praga, compozitorul se plîngea în scrisori că ar fi fost uitat. În realitate, lucrările sale au fost cîntate în 1945-47, prima Simfonie fiind dirijată chiar de Charles Munch la Festivalul Primăverii de la Praga în 1946. Instinctul său, tratamentul dirijorului Vaclav Talich - închis imediat după încetarea ostilităților pe motiv că ar fi colabora cu autoritățile Protectoratului nazist - îl făceau să ezite să revină în Cehoslovacia. „Așteptăm să vedem alegerile de acasă... [...] Mi se pare că acasă mulți privesc spre America cu dispreț, foarte prost informați și, din păcate, între ei sînt și unii din ai noștri pe care America i-a primit și i-a ajutat. [...] Așa sînt ai noștri - îți mănîncă mîncarea, dorm în casa ta și apoi te vorbesc de rău...”
„Mai puțină politică și mai multă muncă ar fi mai bine...”, comenta compozitorul în 1946 evoluțiile din Cehoslovacia, condamnînd din nou tratamentul acordat lui Vaclav Talich și notînd: „În ce privește datoria mea față de țară, sper că nimeni nu va nega că mi-am îndeplinit-o ca puțini alții dintre cei ce sînt astăzi instalați confortabil și dau ordine.”
Numirea ca „asistent universitar interimar” la Academia de Muzică din Praga, în noiembrie 1946, venea într-un moment cînd Martinu suferise un accident grav și nu se putea deplasa. Cea de-a cincea simfonie, compusă în 1946, avea să-i fie cîntată de Orchestra Filarmonică Cehă dirijată de Rafael Kubelik, la Festivalul Primăverii Pragheze din 1947, în prezența soției sale, Charlotte.
Venirea comuniștilor la putere, în februarie 1948, avea să înrăutățească lucrurile, Martinu devenind curînd ținta unei campanii de presă distrugătoare, după modelul celei sovietice a lui Jdanov, autoritățile permițînd un singur concert, la Polička, de aniversare a 60 de ani, în 1950, iar lucrările sale fiind treptat retrase din concerte. „Ei mă ignoră total acum - îi scria el surorii sale Marie, în 1951 - ca și cum nu aș fi scris niciodată muzică cehă, deși aici [la New York] sînt apreciat în continuare ca un compozitor ceh. E un sentiment neplăcut cînd cineva a urmat o linie întreaga viață și adesea în piedere pentru el, iar în cele din urmă cineva îi reproșează că nu este suficient de ceh”.
În 1952, Martinu avea să capete cetățenia americană, dar cu o interdicție pe pașaport de a vizita Cehoslovacia, în contextul Războiului Rece. În 1953, compozitorul se decidea să revină în Europa, locuind timp de un an la Nisa (în 1954), de unde scria familiei, pe un rar ton umoristic, despre ultimele peripeții americane, legate de plata impozitelor sale: „Desigur trebuie să accepți că au nevoie de o mulțime de bani pentru alegeri și pentru bombele atomice cu care, într-o bună zi, vor distruge întreaga lume, ceea ce va pune capăt și plății impozitelor”.
În Cehoslovacia, unde opera avea să-i fie răstălmăcită de comuniști, aveau să se întoarcă, după revoluția de catifea doar rămășițele sale îngropate la Bâle, în Elveția, unde și-a trăit ultimii ani.
----------
* Martinů's Letters Home. Five Decades of Correspondence with Family and Friends. With a Preface by Aleš Brezina. Edited by Isa Popelka. Translated by Ralph Slayton. English Version edited bt Martin Anderson and Ales Brezina. Musicians in letters No. 3. Toccata Press: London, 2012. 245 pp.
