Bănuiesc că nu sînt singurul care a observat deschizînd Facebook-ul că informațiile ce mi se oferă în pagină nu reflectă nici pe departe interesele mele de lectură, ci mai ales pe acelea colaterale. Mi se oferă multe fotografii, dar niciodată un articol al Europei Libere, mi se oferă să cumpăr cărți la ale căror recenzii m-am uitat pe un site sau un altul, dar mai niciodată o analiză politică sau o trimitere la un articol despre antisemitism.
Nu este nici un secret - așa cum o nota unul din autorii ce au contribuit la un recent dosar al cotidianului The Guardian despre, și îi citez titlul, „Cum tehnologia subminează adevărul” - că „algoritmurile ce constituie una din forțele fluxului de știri oferit de Facebook, sînt programate pentru a ne da ceea ce ei, autorii lor, consideră că am dori.” Altfel spus, informația este orientată din spate pentru a ne hrăni dorințele și convingerile pe care le avem deja. În 2011, un cofondator al unui site specializat vorbea despre personalizarea web-ului și introducea termenul de „balon filtru”, o funcție destinată în mod special căutării pe Google și care făcea ca două persoane în căutare de informații despre același subiect să nu primească aceeași informație.
Între timp, „balonul filtru” aplicat rețelelor sociale a început să ia forme din ce în ce mai extreme, pînă la a elimina cu totul tipuri de informație, ascunzînd sau chiar manipulînd adevăruri și, în orice caz, deturnînd informația curentă, în special cea politică. Consecințele pe plan civic pot fi, pe lungă durată, dezastruoase...
Tom Steinberg, un activist pe Internet, era citat de The Guardian, cu o ilustrație perfectă a fenomenului, atunci cînd scria, o zi după referendumul din Marea Britanie pe tema Uniunii Europene: „Caut activ prin Facebook persoane care sărbătoresc Brexit-ul, dar balonul filtru este într-atît de puternic și merge atît de departe încît făcînd o cercetare obișnuită nu pot găsi pe nimeni fericit de Brexit, în ciuda faptului că jumătate din țară jubilează astăzi, în mod evident, și cu toate că sînt în căutarea, în mod activ, a ceea ce spun cei ce se bucură de rezultat.”
Facebook-ul a fost lansat în 2004 și are circa 1,6 miliarde de adepți în lumea largă. Rețeaua denumită de socializare a devenit - chiar după opinia unor lideri ai instituțiilor de presă - calea dominantă prin care lumea își culege știrile pe Internet.
După formula lui Emily Bell, directoare a Centrului Tow pentru Jurnalism Digital, de la Universitatea Columbia din Statele Unite, „Rețeaua de informații socială nu numai că a înghițit jurnalismul, dar a înghițit totul. A înghițit campaniile politice, sistemele bancare, istoriile personale, industria de plăceri, comerțul cu amănuntul și chiar guvernul și securitatea.” După opinia ei, „Ecosistemul nostru de știri s-a modificat în mod dramatic în ultimii cinci ani, poate mai mult decît oricînd în ultimii 500 de ani”.
Autorii de știri, afirmă experta, au pierdut controlul asupra distribuției muncii lor jurnalistice care, pentru mulți cititori, este în prezent „filtrată prin intermediul algoritmurilor și platformelor ce sînt opace și lipsite de predictibilitate”. Marele succes al propagandei ruse din ultimii ani, atît în Estul cît și în Vestul Europei, cel al pledoariei pentru terorism al grupării radicale Statul Islamic, devin astfel mai greu de contracarat ca niciodată, în ciuda militantismului civic contrar lor, existent pe Facebook.
Observația este făcută și de un cunoscut blogger iranian, închis timp de șase ani la Teheran pentru activitățile sale online. Hossein Derakhshan scria în The Guardian că „diversitatea pe care a intenționat-o rețeaua Web” a lăsat locul unei „centralizări a informației” în cuprinsul cîtorva rețele de socializare, iar rezultatul este că „ne face mult mai puțin puternici în relația cu guvernul și corporații”.
Organizațiile de știri nu sînt mai puțin vinovate, în căutarea de click-uri și like-uri, abandonînd adesea informația serioasă, în favoarea unui așa-zis jurnalism popular. „Manifestarea extremă a fenomenului - constată dosarul de presă reunit de The Guardian - o constituie crearea unor ferme de știri false sau falsificate, care atrag traficul cu relatări false menite să pară reale, și care sînt răspîndite „viral” pe rețelele de socializare.
Toate acestea au loc pe fundalul dispariției treptate a presei tipărite și a numărului crescînd de ziariști ce își pierd locurile de muncă. În Marea Britanie numărul jurnaliștilor a scăzut cu o treime în perioada 2001-2010, în Statele Unite, declinul a fost identic între anii 2006-2013, în Australia, în ultimii doi ani, 20% din jurnaliști și-au pierdut slujbele, iar dosarul de presă semnalează că numai în Marea Britanie, numărul ziarelor tipărite ce au fost închise din 2005 pînă în prezent, din lipsă de fonduri nu de ziariști, se ridică la 181...
Concluzia este simplă, în joc nu este doar șomajul jurnaliștilor, impactul dramatic se manifestă asupra întregii culturi. Ideea era formulată ca un avertisment în 2007 de filozoful german Jürgen Habermas atunci cînd scria: „Cînd reorganizarea și reducerea costurilor în inima jurnalismului pune în primejdie standardele recunoscute de jurnalism, ele lovesc în chiar inima sferei publice politice. Și aceasta deoarece, fără fluxul de informații obținut printr-o cercetare exhaustivă și fără stimulul de argumente bazat pe o expertiză care nu se obține ieftin, comunicarea publică își pierde vitalitatea discursului. Mediile de informare publice vor înceta să mai reziste tendințelor populiste, și nu își vor mai putea îndeplini funcția pe care ar trebui să o aibă în contextul unui stat constituțional democrat”.
