Episoade ale istoriei ajung din cînd în cînd în fața tribunalelor, iar unuia din ultimele evocate în fața justiției, judecat ani de zile în Polonia, i s-a făcut multă publicitate zilele trecute de către agențiile internaționale de presă. Cotidianul The Guardian rezuma episodul cu titlul „Familia celui care a inspirat filmul Pianistul a cîștigat un recurs pe tema calomniei”. Știrea a apărut în presa de la Varșovia la 29 iulie, cînd ediția poloneză a revistei Newsweek titra, mai clar: Curtea de Apel: Szpilman nu a fost polițist în ghetto. Autorul trebuie să ceară scuze”.
Născut în 1911, elev la Berlin în anii 1930 al celebrilor Artur Schnabel și, pentru compoziție, Franz Schrecker, supraviețuitor al ghetto-ului din Varșovia, iar după cel de-al Doilea Război Mondial un pianist consacrat și director al radioului polonez, Władislaw Szpilman a devenit la rîndul lui celebru pe plan internațional grație filmului pe care i l-a dedicat Roman Polanski, Pianistul, care a cîștigat trei premii Oscar și Palme d'Or la Festivalul de la Cannes în 2002.
Scenariul filmului s-a bazat pe memoriile lui Szpilman despre anii de război, apărute pentru prima dată în Polonia în 1946, și redescoperite și publicate de fiul său (născut în 1956) în 1998, iar apoi în numeroase traduceri.
Procesul intentat de familia lui Szpilman, cu un prim verdict în 2013, și judecat luna trecută în recurs la Varșovia, i-a fost intentat ziaristei și scriitoarei Agata Tuszyńska și Editurii Literare, pentru afirmații din biografia unui alt personaj ce s-a bucurat de faimă în epoca interbelică, cîntăreața de cabaret Wiera/Vera Gran. Născută în 1916, Vera Grindberg, ce și-a luat pseudonimul de scenă Gran, a fost și ea o supraviețuitoare a ghetto-ului Varșoviei, dar cu un destin cu totul diferit de al lui Szpilman.
Acuzată că ar fi cîntat pentru unelte ale naziștilor din ghetto, judecată în 1947 și absolvită de vină, dar permanent suspectată de regimul comunist, Vera Gran avea să emigreze întîi în Israel, iar apoi să se stabilească în Franța, unde și-a continuat cariera de cîntăreață și unde a murit în 2007.
Destinele lui Wladislaw Szpilman și al cîntăreței Wiera Gran s-au intersectat dramatic în anii 1941-1942, cînd „Pianistul” a devenit acompaniator și autor al unora din melodiile lui Gran, interpretate în principalul club sau cafenea a ghetto-ului, denumită Sztuka (Arta). În mod ciudat în memoriile sale, Szpilman nu o amintește pe partenera sa. „Concertele și bucătăria atrăgeau o mare afluență, astfel încît îmi cîștigam viața corect la acea vreme, suficient pentru a face față nevoilor căminului nostru, unde eram atunci șase persoane.” „Era în iarma '41-42, un anotimp foarte aspru pentru ghetto - își amintea el. „Un ocean de mizerie se întindea în jurul unor mici insule pe care le constituiau relativa prosperitate de care se bucura intelighenția evreiască, și opulența insolentă a speculanților”.
Biografia lui Wiera Gran, scrisă de Agata Tuszyńska pe baza unor îndelungate convorbiri înregistrate la Paris și publicată în 2010 cu titlul Wiera Gran, acuzata, amintește amplu de Władislaw Szpilman, începînd cu episodul reîntîlnirii celor doi cîteva zile după eliberare, în ianuarie 1945. „Tu nu ai murit?... Iată cum m-a întîmpinat... acompaniatorul meu din epoca ghettoului, colegul meu de la cafeneaua Sztuka, Szpilman. El a refuzat categoric să-mi găsească ceva de lucru la radio. Ei spun că tu ai fost în slujba Gestapo-ului!” Pentru Wiera Gran era o mare campanie de calomnie, iar doi ani mai tîrziu, în octombrie 1947 ea solicita o anchetă oficială „urmare a acuzațiilor proferate public împotriva mea pentru delict de colaborare cu germanii”. Ea atașa la cerere un dosar cu documente ce atestau - spune autoarea biografiei - „că atitudinea sa în timpul Ocupației fusese ireproșabilă și că nu a adus niciodată prejudicii onoarei sale de poloneză”. În 1996, Wiera Gran avea să repete întreaga istorie în înregistrări pe bandă făcute în cadrul campaniei de istorie orală culeasă de Fundația Steven Spielberg.
Acolo apare și întîlnirea sa cu Szpilman, din 1941 în ghetto: „într-o bună zi mi s-a adresat un pianist; era Szpilman, compozitorul. Mă acompaniase din timp în timp înainte de război. Ajută-mă, nu am din ce să trăiesc. Era umil și mărunt... am încercat”.
În relatarea despre viața din ghetto, înregistrată în 1980 și repetată pentru Fundația Spielberg în 1996, Wiera Gran amintea, cu data precisă și un episod ce s-ar fi petrecut la 2 august 1942, cînd fusese trezită de zgomot de bocanci: „Am înțeles imediat că era o nouă acțiune a poliției evreiești pentru a livra oameni convoaielor [de deportați]”. [...] „Între strigătele sfîșietoare, polițiștii tîrau cu forța tot ce avea un cap pe umeri. La vederea acestei femei bătută cu lovituri de baston, mi-a venit să plîng. Acest gest abject era opera mîinilor... pianistului! L-am văzut cu ochii mei. A supraviețuit războiului. Vreau să știe că l-am văzut.”
Władislaw Szpilman și Nocturna în do diez minor, op. posth. de Chopin; înregistrare din 1997
Adevăr, invenție urmare a dezvoltării unei manii a persecuției? În verdictul dat în procesul de recurs, zilele trecute, la Varșovia, judecătorii au decis că autoarea biografiei și editura care a publicat-o trebuie să-și ceară scuze, fiindcă au violat dreptul la o bună amintire a morților. Sursa, Vera Gran, a mai spus judecătorul, nu a fost una credibilă, fiindcă suferea de un complex al persecuției. Pasajul va trebui înlăturat din edițiile viitoare ale cărții.
Pentru Agata Tuszyńska - cum declara ea pentru Newsweek - „Cred că adevărul este de partea mea. Nu am comis nici un delict, am documentat doar istoria lui Vera Gran, istoria tragică a unei femei acuzate că a colaborat cu Gestapo-ul”. Fiul pianistului, Andrzej, a salutat, pe de altă parte, decizia, spunînd că ea ar „permite ca standardele morale din Polonia să se amelioreze” și să contribuie la mai buna definire „a prost interpretatei noțiuni de libertate a cuvîntului”.
