La București, Concursul Internațional „George Enescu” se apropie de sfîrșit, în
linie mai rămînînd în această clipă doar concurenții secției de pian, cea de violoncel încheindu-se cu victoria unui tînăr de 17 ani, student în Statele Unite, iar cea de vioară, cu succesul unei tinere studente a Academiei de Muzică din Seul.
Două lucruri au distins concursul de anul acesta de cele care l-au precedat în ultimul deceniu. În primul rînd, jurii de mari profesioniști și buni pedagogi; în al doilea, un succes tehnic, de comunicare și de imagine, pentru Concurs și organizatori, retransmiterea sa în întreaga lume de către societatea TV pe Internet, Medici.
Voci avizate, între care profesorul Remus Azoiței de la Londra, au deplîns, pe de altă parte, absența aproape totală a asistenței celor ce ar fi trebuit să fie interesați de concurs, prin firea lucrurilor, elevii școlilor de muzică și profesorii lor, și studenții de la Academia de Muzică din București.
Problemele reale par a fi, însă, altele. Un concurs de felul celui de la București este, pentru tinerii muzicieni, o lecție și un test în carieră pe tema comportamentului, a capacității de concentrare, a preîntîmpinării și depășirii unei situații de stress inerent, a sportivității și civilității în raporturile cu alți artiști. Este, totodată, pentru țara gazdă, un soi de vitrină culturală, o ocazie privilegiată de a ilustra capacitățile școlii ei muzicale. Și este, în al treilea rînd, un prilej pentru profesorii prezenți în juriu, de a-și prezenta public studenții de clasă și, implicit, succesele muncii lor.
Nimeni nu are pretenția și nici speranța de a compara învățămîntul muzical de la Chișinău și București, cu acela de la Julliard, de la Salzburg, sau de la Academia Kronberg din Germania, pentru a da numai cîteva exemple. Dar este dezasperant de constatat că o țara gazdă a Concursului „G. Enescu”, avînd atîtea talente răspîndite în lumea întreagă, nu a fost capabilă să prezinte nici un concurent la secția de pian, că violoniștii din România și R. Moldova - cu o singură remarcabilă excepție, Ioana Cristina Goicea - nu au reușit să intre nici măcar în etapa a doua, că dincolo de versatul Octavian Lup, și el intrat în semifinală, la secția de violoncel nu s-a prezentat nici un elev al Academiilor de Muzică din România.
Nu există nici un motiv de a ascunde sau scuza acest dezastru al corpului profesoral, nu neapărat al tinerilor muzicieni. Fiindcă mai toți cei care au putut să-și permită să studieze în străinătate în ultimul deceniu - și nu bursele statului român sau moldovean au fost determinante - au reușit să fie măcar vizibili, atunci cînd nu au cîștigat primul premiu al unui mare concurs internațional.
Exemplul ultim, strălucitor, este violoncelistul Andrei Ioniță, la ora actuală student la Berlin și numele cel mai reprezentativ pentru tînăra generație de muzicieni români din Diasporă. A trecut un an de cînd a cîștigat Concursul Ceaikovsky la Moscova, dar nimeni nu îl promovează cum ar trebui în România. Noroc cu BBC-ul, care l-a remarcat, l-a acceptat în programul New Generation Artists și unde a început deja să înregistreze pentru britanici. Cine știe, va putea fi ascultat, probabil, și la Radio România Muzical via BBC...
O complezentă privire arătată Diasporei românești – bună doar a răspunde la chemările de festivități ale Institutului Cultural Român - nu se vede nicăieri mai bine decît în tratamentul dascălilor români ce profesează cu succes în străinătate, dar cărora nimeni nu le-a oferit o catedră sau măcar cicluri de cursuri universitare în marile Aceademii de Muzică din România.
Dispariția violonistului și pedagogului Ștefan Gheorghiu nu a emoționat pe nimeni, numele lui abia dacă mai este amintit, înregistrările lui nu sînt de găsit, dar golul lăsat se resimte astăzi. Probabil că altfel ar fi arătat situația la Concursul Enescu dacă Mihaela Martin sau Remus Azoiței ar fi fost altfel tratați în ultimul deceniu decît în calitate de „musafiri”, mai mult sau mai puțin bineveniți, dar nu altceva decît musafiri, în țara din care au plecat.
Cu siguranță că dacă prof. Frans Helmerson, atît de apropiat de români, ar fi fost și profesor invitat al Academiilor de Muzică din România, alta ar fi fost situația la secția de violoncel a Concursului Enescu, acolo unde s-a impus, de altfel, o elevă a sa strălucită de la Academia Kronberg, Anastasia Kobekina.
La întoarcerea sa în România, după un lung exil, violoncelistul Radu Aldulescu, de la a cărui moarte s-au împlinit
anul acesta zece ani - aniversare neobservată la București, în orice caz nu mai mult decît anii trecuți de la dispariția lui Sergiu Celibidache - nu a fost primit de unul din numeroșii miniștri prețioși ce s-au succedat la cultură, un director al Ateneului a găsit doar cîteva minute anoste timp de discuție în biroul său, iar la Conservator părea să fie manifestă teama – povestea Maestrul - nefondată, desigur, că ar putea cere să-și reia locul de profesor. Nimeni nu i-a cerut sprijinul pe termen lung pentru a se reclădi școala de violoncel românească. Mai mult ca probabil că lucrurile ar fi stat altfel astăzi, inclusiv la Concursul George Enescu...
