S-au împlinit la acest început de decembrie cinci ani de la plecarea spre alte lumi a lui Leon Volovici (10.08.1938-1.12.2011), istoric literar, istoric al ideilor, pedagog și om de cultură, mult regretat atît de prieteni, cît și, mai ales, de mulțimea celor care au trecut pe la școala lui, în România sau Israel, a celor pe care i-a sprijinit și ajutat în momente dificile, dînd el însuși un exemplu de echilibru și înțelepciune cu totul remarcabile.
Dacă nu știu să se fi petrecut vreun eveniment special zilele acestea în România, în memoria lui, la Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” a publicat anul acesta o culegere de studii, exemplare s-ar putea spune, de mare actualitate, și purtînd un titlu care, pentru cine l-a cunoscut pe cărturarul ieșan ce și-a trăit ultimii 25 ani de viață la Ierusalim, spune totul: „Eseuri pe teme delicate”.
Editorii ediției, Hanna Volovici și Costel Safirman pun în exergă o însemnare de jurnal a lui Leon, găsită în arhiva sa: „mă uit cu spaimă în jur că dispar prieteni apropiați, punctele mele de sprijin. [...] E timpul să nu-mi mai fac nici eu planuri de viitor, s-au adunat mai multe proiecte, texte ce urmează să fie finisate, cine știe dacă nu vor rămîne mai toate stinghere, orfane, inutile, după plecarea mea oricînd posibilă.”
Leon Volovici lăsa în urmă în arhivă și mai multe versiuni de sumar pentru eseurile sale „pe teme delicate”, editorii asumîndu-și rolul de a regăsi textele alese de el, și de a le confrunta, cînd a fost cazul mai multor versiuni, pentru alegerea celei publicabile. Sursele lor sînt comunicări la diverse conferințe, articole apărute în volume cu circulație strict în lumea științifică, articole din presa literară, efemere la prima vedere prin însăși viața acestei specii de publicații.
Eseurile au fost grupate în patru capitole, intitulate sugestiv Dileme, Teme, Reflecții, Trasee, iar fiecăruia i se poate atașa caracterizarea caldă pe care i-o făcea scriitorul Virgil Duda: „cînd iei o pagină scrisă de Leon, nu te poți împiedica să nu admiri calitatea stilistică, profunzimea inteligenței, cultura, toate astea cu o simplitate, cu o modestie, cu o căldură umană atît de rar întîlnite în literatură...”
Temele eseurilor revin obsesiv sub diverse titluri, cel al unei comunicări la o conferință internațională la Universitatea din Milano, în noiembrie 1998, însumîndu-le, poate, pe toate: „Utopie, ideologie și literatură: intelectuali și scriitori evrei în România în secolul XX”. În fața dilemei Scriitori români - scriitori evrei (un alt titlu), Leon constata că „în anii '30, evoluția intelectualilor și artiștilor evrei integrați în cultura românească s-a desfășurat tot mai evident sub semnul eșecului, consfințit spre sfîrșitul deceniului de legile care-i excludeau și oficial din grupările și asociațiile culturale românești. A fost marea dramă a acestor intelectuali care au optat pentru integrarea firească în cultura română.” Și, nota istoricul, la o altă conferință internațională, la Cluj, „o dramă care s-a prelungit, în forme diferite și într-un cu totul alt context, în deceniul care a urmat instalării regimului comunist”, printr-o „nouă încercare de înregimentare ideologică”, angajament pe care unii l-au plătit cu „un naufragiu artistic iremediabil”.
Într-un eseu admirabil prin claritate și bun simț elementar, „Intelectualii și implicarea politică radicală”, Leon Volovici refuza atît postura de „avocat” cît și pe cea de „procuror”, „ambele profesiuni onorabile și necesare, [care] nu au însă prea multe în comun cu istoria ideilor...”. Pornind de la întrebarea simplă în aparență „în ce măsură „biografia privată” are semnificație pentru evaluarea postumă” a unui intelectual, Leon pleda pentru un „efort de înțelegere, explicare și interpretare”, esențial fiind „să avem în vedere o voință comună de clarificare, de cunoaștere și înțelegere”.
„Există un plan al ideilor, al comportamentului public, intelectual, politic, și un plan al creației. Între acestea există, în multe cazuri, o relație de interdependență, dar nu putem vorbi decît foarte rar de o relație directă și niciodată de una simplă în cazul unor scriitori de o mare complexitate”
În opinia, mereu actuală, a istoricului Leon Volovici: „O judecată critică nu propune sentințe, nu „desființează”, nu „denigrează”, nu „culpabilizează” pe creator. Putem discuta oricât naționalismul lui Eminescu, clișeele lui violent xenofobe și antisemite, putem examina critic gîndirea lui politică, fără a afecta în vreun fel imaginea genialității poetului. Cine nu face această distincție abandonează luciditatea intelectualului în favoarea idolatriei și a spiritului tribal”.
Și, mai nota Leon, „contextul politic european și succesul ideologiilor radicale a favorizat asemenea evoluții, dar o judecată morală a fost și este justificată tocmai de existența acelor intelectuali care nu și-au pierdut capul și au rămas credincioși valorilor individuale și au rezistat „rinocerizării”.”
