S-a născut la 19 septembrie 1956, în satul Sadova, raionul Călărași. A absolvit Universitatea de Stat şi Universitatea pedagogică Ion Creangă din Chișinău. A fost profesor, primar, jurnalist, editor. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Cavaler al Ordinului Republicii. Cărți publicate: „Stalactite”, „Ce facem noi cu două mari tristeți”, „Veneția ca un dat”, „Piatra de Ca’ Vendramin”, „Profesorul”, „Călărașii și renașterea națională” ș.
Duminică
Este 27 Martie, zi istorică pe care o așteptai. Voiai să vezi cum se va arăta la față, în Basarabia, în acest an, pe timp de război crunt impus Ucrainei de către Rusia. Bănuiai că nu va fi nimic deosebit și totuși sperai. Voiai să-l bucuri pe fratele tău din Țară, prof. Florin Bojor, de la Bistrița-Năsăud, care se tot căznește să ridice lumea, în fața Parlamentului de la București și a celui de la Chișinău, chiar în 27 martie, la ora 13.00, să ceară re-Unirea Basarabiei cu Țara-Mamă. Voiai să-i explici multe, dar l-ai lăsat să viseze frumos.
Dimineața, după cafea și pesmeții cu gem, cutiile cu pastile stau în rând. Le înghit metodic una câte una: la 7, la 8, la... Pe cea de la 9.00 o învelesc în șervețel, iau o sticluță cu apă și ies: la ora 9.00, trebuie să fii la statuia lui Ștefan cel Mare. În troleibuz îmi fac traseul: între 9 și 10 sunt „la Ștefan”, la 11 sunt la copii, să fac lecții cu nepoțica, cu Tincuța; la 13.00, - în fața Parlamentului, să cer Unirea. Va veni lume?...
Pe Aleea Clasicilor privesc în zare spre capătul ei: la statuia lui Ștefan nu se vede nimeni. Scot sticluța de apă, pastila... Observ câteva persoane în spatele marelui Ștefan. Mă apropii. Da, sunt din primul Parlament, din Parlamentul Independenței: dl Arseni și alții doi. Curând se alătură și ex-deputatul Ion Madan. El m-a invitat la întrunire. Ne cunoaștem din 1989.
Se adună cam 15 oameni. Dl Arseni e lider, se vede. Pun la cale o Declarație pe care să o înainteze Parlamentului R.Moldova și cel al României, fac referire la documente concrete pe care aceasta să se sprijine, mai ales, pe dreptul internațional, pe Declarația de Independență.Vor semna deputații, dar și membri ai societății civile. Voi semna. Ne fotografiem lângă Ștefan. Depunem flori. Lalelele mele albe râd în soare. Deputații rămân, eu plec la copii, la nepoți.
În troleibuz meditez: ororile din Ucraina continuă, la noi viața merge înainte. Cu angoasă cu îngrijorare, dar merge înainte.
Tincuța îmi ia două ore cât ai zice pește. Lecție de italiană, lecție de română. Mărculică, mijlociul, - lipicios ca întotdeauna, Ilincuța, de numai trei luni, mă privește cu ochișori tot mai conștienți. Of, că dulce ești! Ies.
Din troleibuz văd că în fața Parlamentului nu e zare de om. (N-am zis eu, Florin Bojor?...). Of, neamul nevoii! Poate că chiar acum e momentul propice și noi iar îl ratăm! Nu mai știi, nu mai înțelegi! Spațiul acesta e blestemat să stea în cui. Între vremi, între țări.... – o așchie de popor. Rupt, mutilat, schilodit demografic...
Acasă... mănânc și plâng fără lacrimi: e ziua Marelui 27 Martie 1918. La televizor – să-ți stea mintea-n loc ─ nimic despre semnificația zilei din partea autorităților! Intru în pământ.
Pe Facebook, Dumitru Crudu ne invită, azi, la 17.00, tot la statuie, la Ștefan. Lansează un număr special, „TIMPUL Ucrainei”. Nu mai am puteri. Văd pe net ce a făcut: cu ziarul, cu o mână de oameni. Mă simt vinovată că nu am mers: față de Ucraina.
Seara, ─ știri despre rezultatele negocierilor dintre Ucraina și Rusia. Ceva mai promițătoare. Să spuneți surdului! În timpul negocierilor, Rusia bombarda Kievul, Mariupolul...
Înainte să adorm, mă întorc cu gândul la lansarea de carte pe care am avut-o la Biblioteca B.P. Hasdeu cu „Călărașii și Renașterea Națională. Mărturii, evocări, imagini”. A fost o lansare bună, îți spui, oferă-ți timp să te gândești la asta. Nu uita: lui Dumitru Crudu – „Buncăr”.
Lectură: câteva pagini din „Scriitorii când nu scriu” de Mihai Poiată. Pastile. Somn.
Luni
Rutina de dimineață, paharul cu apă caldă. (Nu te grăbi, lasă-l să lucreze!) Gimnastica?... ─ Nu, azi am bazinul, pot să nu fac. (Leneșo!) Mă așez la calculator, îi trimit lui Crudu poemul meu, „Buncăr”, ─ rodul unei nopți albe. Poate, pentru un alt număr al revistei „TIMPUL Ucrainei”.
BUNCĂR
Era a 19-a noapte de război
te prăbușeai în alprazolam
te electrocuta
ochiul tău drept
condamna ce vedea cu cel stâng
ochiul tău stâng
refuza ce vedea cu cel drept
căzuseși devreme
acum priveai bezna
noaptea avea chipul
unui copil de la Kiev
din cer toarnă foc el pornește
cu intestinele mamei la vale
un obuz desface placenta
ea ține fătul cu mâinile
la vale la vale copil viață
și țară și tot
fake news zice kremlinul
prin câinele său vorbitor
javra din buncăr știe mai bine
nimic nu se-ntâmplă
când bombele cad
nimic nu se clatină vezi
așa spune presa
în oraș oameni noi și valize
și căței și pisici în refugiu
Harkov_ Kiev_Odesa
Mariupol_Jitomir
plini de ei ochii tăi
de ruine și flăcări
de sloganul NO WAR!
suntem lași zice Alter
printre ciorbe sarmale
con culo coperto*
flatați primitori speriați
suntem lași zice Alter
ne budite speașcego zverea**
ne spunem
poate scăpăm
...
Basarabia spasm
în buncăr
t i m p u l
d e v i n e
s o l i d
*Din italiană, cu fundul acoperit (protejați).
** Din rusă, nu treziți animalul ce doarme.
Știri pe TV 8, ─ mă îngrozesc, varii video pe Facebook – mă îngrozesc. Nici Odesa nu e lăsată în pace. Dacă „cade” Odessa, vin și peste noi. Cam același lucru îl spune o copilă, protagonistă într-un interviu al Valentinei Ursu, la Europa Liberă.
Mă ridic: spatele... Merg la bucătărie, îmi iau cafeaua, pastilele.
Pe Facebook apare o postare a Mariei Pilchin despre lansarea cărții mele la biblioteca Hașdeu. O suită de fotografii, câteva urâte de tot... Dai din mână (o să le spun să le scoată, apoi...), distribui, faci preambulul tău: „Nu am mai avut până acuma o lansare la B.P. Hașdeu”... Uite că s-a produs...
E aproape 12.00. Geanta cu ștergare, costum de baie...
Bazinul e la șapte minute mers pe jos. Un noroc. Exerciții în apă. (Nu le ocoli pe cele grele! Nu le omite pe cele cu brațul drept!) Gata, timpul tău a expirat. Duș. Hai acasă, fă din ziua asta una cu rod! („Tu non puoi non produrre!”/”Tu nu poți să nu produci!”, îți amintești exclamația unei italience, la Veneția.)
Până la ora 13, niciun rod: te-ai informat/alimentat/căutat de sănătate. Jale!
/E prima zi de muncă după lansarea cărții, pentru care ai muncit mult. „Ar trebui să-mi ordonez gândurile”, îți spui: ce am făcut, ce n-am făcut, ce urmează?...
Un schimb de mesaje cu Maria Pilchin, cu Dan Nicu, cu Ion Mischevca. Recunoștință tuturor. Pilchin îmi scrie că Teo Chiriac cere luarea de cuvânt a prozatorului Nicolae Rusu pentru „Revista Literară”. Mă bucur. Îi scriu lui Nicolae.
Primesc de la Uniunea Scriitorilor e-mail despre campania US de colectare a ajutoarelor pentru copiii ucraineni refugiați la noi. E sfârșit de lună, banii ─ pe scâncite, mai ales, că am mai făcut ajutoare.
Încerc să redactez un text și viitoarea carte a soțului meu ─ „Ca la kino”. Nu mă pot concentra. Televizorul e deschis. Continuu știri din Ucraina. Închid. Ajunge: nu se schimbă nimic. Cumplit. Carnagiul va dura. Voi privi deseară.
Să nu uit: la 16.00 am lecția de italiană cu Luca. Lucușor e în clasa a patra la școala Iorga, în Baia Mare (Maramureș). Intră la țanc în legătură cu mine pe Skype și lucrează pe cinste (are o capacitate de concentrare de milioane! Îi scriu Doinei despre asta. Zice: unica rază de soare săptămâna asta!).
Obosită. Gata pe azi. (A fost o zi cu rod?...). Știri. PRO TV București, PRO TV Chișinău. În Ucraina ─ jale. (Te întrebi dacă nu cumva te obișnuiești cu războiul. Incredibil!)
21.00. Destul. Lectură. (Original conceput volumul lui Mihai Poiată.) Pastile. Somn. Dureri în spata dreaptă... Mai am numai patru pastile de Atarax. Dacă nu le găsesc în trei zile, mi se prăbușește iar schema...
Marți
Rutina de dimineață, gimnastica kineto învățată la spital, terciu, pastilele. Îmi aud vocea la Radio Moldova. Da, Andrei Viziru dă din interviul pe care mi l-a luat la lansarea din 25 martie, la B. P. Hașdeu.
Calculatorul. Găsesc mesaj de la el. Restul interviului îl va da pe post Larisa Verdeș, după ora 14.00, în două reprize: despre carte, apoi atitudinea față de războiul din Ucraina. Poate reușesc să ascult. (Mereu sunt nemulțumită de cum reușesc să-mi structurez gândurile, să le exprim.) Se face seară. Televizorul lucrează. Bombardamentele în Ucraina continuă. Deschid Facebook. Dau peste opinia lui Valentin Chilat Cornaci (camarad frontist) despre tratativele de la Istanbul: „Am mari rezerve. Problemele Ucrainei se complică (...). Mafiotul Al Capone spunea: „Dacă prietenii îți cer să negociezi cu inamicul, înseamnă că trădătorii au și negociat deja, pe la spatele tău!” „Citez un mafiot, adaugă, pentru că în politică, azi, dictează mafioții”.
Încep să apară primele comentarii după negocierile de la Istanbul dintre Ucraina și Rusia. Rușii mint. (Spuneți-mi ceva mai nou!) Rușii, de fapt, se repoziționează, fac o turație a imberbilor ăstora pe care-i trimit drept carne de tun pe frontul ucrainean. (…) UE și SUA abia acum văd clar ce înseamnă șovinismul rus, înțeleg asta din comentarii. Blocarea economică și financiară a Rusiei încă nu a dat rod vizibil, toți se zbuciumă cum să-și asigure gaze naturale de altundeva. (V-a trecut pofta de Nord-Stream-2, naivilor?...).
Să nu uit: azi am plimbarea cu Maria Bulat Saharneanu. (Mișcare!).
Of, era să uit: la 10.00 – la neurolog. Alerg. Doctorița citește concluziile medicului ce m-a tratat la spital. „Problemele dvs. sunt neurologice, ele nu țin atât de acele protruzii, cât de echilibrul...”. „Dar eu am învățat...”. „Subconștientul dvs. încă nu a învățat.”
Trec pe la farmacie, îmi mai iau pastile. Trec pe la PaperMax, cumpăr ajutoare pentru copiii ucraineni: caiete, carioca, acuarele etc. Trec prin Nr. 1, iau și niște dulciuri.
Peste tot în oraș oameni noi. Îi cunosc după port, după vorbă. Dacă vorbesc tare, încerc să înțeleg cum se simt, dacă rămân sau pleacă. (Știu bine din auto-exilul meu în Italia starea de gol în care se prăbușește psihicul tău atunci când nu ai casă, masă, nu știi ce te așteaptă mâine.)
Încerc să captez de la soare căldură și echilibru. La cafea, cu Maria, vorbim despre lansarea pe care am avut-o. Ea, ca de obicei, elogioasă în ceea ce privește succesele mele; eu – mulțumită că au venit și mulți tineri: de la Călărași, de la M. Eliade, dar și Dan Nicu, politolog, și Ion Mischevca, istoric, jurnalist.
Seara citesc cronica lui Dan Nicu, rostită la lansare. Dan a prins exact ce trebuie: „Nu am avut, până acum, șansa unei asemenea cărți. Noi, cei care am gândit și am scris despre Revoluția noastră de Eliberare Națională din 1989-1991, și în acea perioadă, copii fiind, nu dobândiserăm încă memorie cursivă, am putut să credem, în neștiința noastră, că valurile de oameni prezenți la manifestațiile din Chișinău și care au străbătut zeci de kilometri pe jos s-au organizat exclusiv din marea lor dorință de a scutura de pe umerii lor ocupația sovietică fără prea mare organizare. Descoperim, însă, lecturând paginile laboriosului studiu al Eugeniei Bulat, că, la țară, a existat o rețea întreagă de oameni foarte curajoși, conștienți de riscuri (...,) care au captat și canalizat în direcția potrivită niște dispoziții care pluteau în aer, și apoi le-au transformat în cuvinte. Cuvinte care au inspirat zeci de mii de oameni (…)”.
Revin la „Scriitorii când nu scriu”. Trebuie s-o dau gata și s-o returnez la Ghibu, apoi să mă apuc de „Manifest pentru Unire”, a lui Ion Mischevca. De atâtea altele încă.
Ceai de plante. Pastile. Somn. Dureri în omoplatul drept.
Miercuri
Migrenă de draga dimineață. La paharul cu apă caldă și lămâie, iau un citramon. Voi fi ok. Bine că soțul mă lasă în voia mea și mă sprijină în toate. Îl aud cum se trezește/trebăluiește. El e cu din cele sărate dimineața, eu cu cele dulci. Încercăm să nu ne uităm la televizor dimineața. Nu reușim: ce-a fost astă noapte în Ucraina?... Bombardamentele continuă. La Mariupol – oroare. Coridoarele umanitare sunt mitraliate de ruși. Cumplit. Când îi arată pe Putin, Lavrov sau Peskov, îmi vâjâie în urechi. Perverși. Haga să știe de voi, criminalilor! Sunt numai ochi când vorbesc cei din Statele Unite. Nu reușesc întotdeauna să citesc burtierele, reconstitui fraza reieșind din jumătatea citită.
Facebook. De la amica mea din Veneția (o româncă ce a fugit de regimul Ceaușescu încă în anii 1980), primesc o Declarație împotriva armei nucleare și pentru susținerea păcii în lume. O semnează Dalai Lama, urmat de alte personalități, laureați cu Nobel pentru Pace în diverși ani. „Semnează și tu!” Semnez. Distribui, rugând și pe alții s-o facă. Textul în italiană e puternic. Traduc: „Noi refuzăm războiul și armele nucleare. Cerem tuturor cetățenilor din lume să ni se alăture ca să protejăm planeta, casa noastră comună, de cei care amenință să o distrugă. Acesta este momentul pentru a interzice și a elimina armele nucleare. E unica modalitate pentru a garanta că cetățenii planetei vor fi în siguranță în fața acestei amenințări existențiale. Sau va fi sfârșitul armei nucleare, sau va fi sfârșitul nostru”.
Vine Valeriu de la muncă. La prânz avem mămăliguță cu tocăniță de urzici: ținem post. La 13.00 suntem ambii la bazin.
Nelly Cațer n-a venit: azi i-a chemat noul șef al Companiei Tele-Radio Moldova pe toți pensionarii încă angajați. „Ne va da afară”, îmi spune la telefon. „La noi până nu-și bat joc de om, nu pot! De emisiuni culturale nu mai e nevoie, trebuie doar ceea ce aduce bani!” Nu știi cum s-o alini.
După amiază – redactări, rutină domestică.
Seara Nicolae Rusu îmi trimite cronica sa pentru niște precizări. Îmi vede frământările („La ce bun scrisul, amintirile?!”, citează); subliniază paginile despre „Cruglicul generalizat”, despre dezmățul nomenclaturii de partid. (…) Mă gândesc, iată că volumul la care am muncit patru ani este apreciat de scriitori și asta e mare lucru. Între ei: Teo Chiriac, Ion Hadârcă, Vasile Malanețchi, Anatol Petrencu, Mihai Cimpoi, Vladimir Beșleagă ș.a., iar călărășenii mei sunt mândri și împliniți (…). „Tu ai spălat fața raionului!”, va spune poetul Nicolae Popa (din Buda Călărașilor). Generalul Valeriu Troenco va zice că volumul „va împiedica să se fure din adevăr”, iar Maria Bulat Saharneanu a văzut din prima perspectiva de pionierat a cărții: „Tu ai oferit o altă optică istoriei Mișcării de Eliberare Națională: de la periferie spre Centru”. Exact asta am vrut să fac.
Joi
Ca de obicei, doar că îmi impun să fac gimnastică. Bravo, ai dreptul la cafea și gem. Și la pastile! :).
Valeriu pleacă. Închid televizorul: știrile-s cam aceleași, cu mici nuanțe. Calvarul Ucrainei va dura.
Facebook. Văd o postare: „Maia Sandu a fost invitată de conducerea Harvard să susțină la ceremonia de absolvire discursul principal absolvire al generației 2022. Este o onoare imensă, acordată marilor personalități ale lumii. Îmi amintesc că au fost în această postură Steve Jobs, Bill Clinton, Barack Obama. „Ok”, îmi zic. Și multe personalități de rang înalt, european au venit. Și cu gestionarea problemei refugiaților sunt O: ea, guvernarea, toți... De ce, totuși, atâta sfială în problema noastră vitală, ce a Reunirii cu Țara-Mamă?... (Ca să nu mai zic de r.m.n. – atâtea întrebări!). Poate că așa trebuie? Nu mai știu. Ce am știut, ce am simțit, am spus în poezie, în „Buncăr”.
Găsesc o postare a fiicei mele, Doinița, de la Baia Mare. E Ziua Umanității și Școala N. Iorga, unde învață nepoțelul Luca, a făcut o mare sărbătoare în curte, - toată în galben și albastru: în sprijinul Ucrainei. Frumos de tot. Distribui: să ia exemplu și școlile de la noi. În rest, aceeași: bombardamentele continua, rușii se repoziționează. Mă sufoc. Imaginile sunt teribile.
Sergiu Burca (un alt camarad frontist) postează: „Dacă credeți cumva că Republica Moldova este o pradă ușoară, care poate să fie luată pe sus și siluită de barbari, vă înșelați amarnic. Toți dentiștii noștri își fac prognoze și vă așteaptă cu ușile deschise.” Aș vrea să cred așa. De fapt, cred cu totul altceva. De atâtea ori aud (fie prin oraș, fie din interviurile luate de jurnaliști) opinii ale oamenilor simpli din Basarabia care... îi dau dreptate lui Putin. Te clatini. Ăștia ar ieși cu flori înaintea tancurilor!, îți zici. La noi, rusificarea continuă, manipularea, spălarea pe creier continuă. Este cumplit!
Ți s-au umflat picioarele și încă nu ai făcut ni-mic! Te așezi în fotoliu să meditezi: ultima postare te-a dărâmat. Antonio, soțul amicei tale de la Veneția, jurnalist, face o postare în care dă dreptate lui Putin: „El își ia înapoi ceea ce e a lui! El este apărătorul de drept al lumii creștine, moștenitorul Bizanțului!” etc. etc. etc. NU POT SĂ CRED! Iată că războiul nu doar distruge orașe, fură vieți omenești, iată că el te lipsește de prieteni...
Te ridici la calculator cu gând să lucrezi, dar mai dai o raită prin Facebook. Dragul de Viorel Burlacu parcă ar vrea să te consoleze. A găsit undeva niște citate despre viață de o profunzime aparte. (Nu ai spune asta, dacă nu ai fi ajuns la aceleași concluzii... încă puțin scrise.) „Viața distruge totul de prisos până când rămâne doar ce rămâne important”, „Viața îți va retrage ceea ce ai, până când nu te vei mai plânge și vei începe să mulțumești”, „Viața te ia din drum și îți prezintă răscruce, până când încetezi să vrei să controlezi totul și să curgi ca un râu”, „Viața te sperie și te va speria de câte ori este nevoie, până îți vei pierde frica și îți vei recăpăta încrederea”, „Viața te rupe în câte părți sunt necesare, pentru ca lumina să te pătrundă”, „Viața te umilește și uneori te învinge iar și iar până când decizi să-ți lași ego-ul să moară”, „Viața îți taie aripile și îți taie rădăcinile, până când nu ai nevoie de aripi sau rădăcini, doar dispari în forme și ființa ta zboară”, „Viața te ridiculizează până când devii nimic, nimeni, pentru că atunci devii totul”, „Viața te neagă, până când vezi Divinul în toți și în toate” (Bert Hellinger). FENOMENALE!
Sunt sunată de la Uniunea Scriitorilor: nu am plătit cotizația pentru calitatea de membru al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România. „Eu tocmai mă porneam spre voi...” Merg la US să duc cutia cu donația pentru copiii ucraineni. Ofer și niște bani. Secretara e radioasă: scriitorii noștri sunt receptivi: vin, donează bani și ce mai pot. Îmi oferă „Revista Literară”. A apărut materialul colegului nostru ieșean, criticul literar Vasile Fluturel despre cartea mea „PROFESORUL. Ștefan Sevastian Bulat. In memoriam”. Bucurie!
Intru la Teo Chiriac, președintele Uniunii. Îmi vorbește despre „Călărașii și Renașterea Națională”, zice că e mândru de mine, că un scriitor..., zice ar trebui să mai scriu un volum (la înțelegerea ta de azi!) despre CUM S-A AJUNS AICI. Inutil să continuu: mi s-a așezat un nod în gât. Ajută-mă, Doamne! Voi putea?!...
Seara mai văd ce zice Gordon. Găsesc o postare a lui Cristian Tudor Popescu („Rusia salvează lumea”) și mă delectez cu briciul minții acestui mare jurnalist: „Nu văd cum ar putea continua războiul de distrugere a Ucrainei după data de 9 mai. Atunci, indiferent de starea de fapt, indiferent câți ucraineni și ruși vor mai muri, Moscova trebuie să proclame a doua victorie a Rusiei împotriva nazismului. Cum a zis un tânăr și întunecat soldat rus ajuns în căruciorul cu rotile: „Am învins nazismul cu 80 de ani în urmă, acum ni s-a spus să luptăm din nou cu el”.
Ucraina va deveni un conflict înghețat sau un stat tampon, neutru, între Europa și Rusia, cu regiunile Lugansk, Donețk, Crimeea și Sevastopol având un statut special. Iar Rusia, marea Rusie, va fi practic izolată pe termen nedefinit de civilizația occidentală. Cu sau fără Putin la Kremlin. Mai mult decât de actualul Stalin, poporul rus e stăpânit de un sentiment adânc înfipt în conștientul și subconștientul colectiv: poporul ales. Izbrannîi narod. (...)” Popor ales... – cum să nu.
În sfârșit, cu ajutorul lui Nicolae Pârțac, alt coleg de luptă din 1989, găsesc Atarax. O să mă fac bine!
Vineri
Dimineața ascult ce spune lumea care a reușit să scape din Mariupol. E groaznic ce auzi: fără apă, curent electric, mâncare... Încă vii, prin beciuri dărâmate... Privești orașul filmat cu drona: un cimitir, sfârșitul lumii.(…)
Ambasada Statelor Unite din R. Moldova a mers azi în r.m.n., la Krasnoselski. Rămâne în vigoare formatul 5 plus 2, așa le-a spus, că doar așa vom avea garanția că vor rămâne intacte granițele noastre recunoscute pe plan mondial. (Chiar așa ??!!...). Suntem chiar într-un BUNCĂR.
Vasile Soimaru, deputat PAS, scrie că „Primarul Odesei, Ghenadii Truhanov ar zice: „Rușilor le-ar fi convenabil să atace Transnistria și nu excludem că vom fi încercuiți...”, dar el e de altă părere. „Nu cred, spune Vasile Șoimaru, nu va risca Krasnoselskii, că nu-i nebun ca șeful din Kremlin să atace Odesa lui Zelenski cu „Katiușa” lui Suvorov (muntele de metal uzat din Colbasna!!!), care, la rândul său, numai cu două rachete poate rade și Tiraspolul și Stroieștiul (reședința lui Krasnoselski) de pe fața pământului!”
Nu mai știi ce să crezi. Cu adevărat, stare de buncăr. Suspans. Deși lumea se face că totul e ok, că viața continuă ca și înainte. Nu, NIMIC NU VA MAI FI CA ÎNAINTE!
Pentru orice eventualitate, încă la câteva zile după 24 februarie, când a început calvarul Ucrainei, ai cumpărat o valijoară, mai mică, deși aveai una în casă, mai mare. Las să fie... Fiica te cheamă în Maramureș: „Nu, Doinaș, viața noastră s-a constituit aici... Doar dacă ne-otr veni bombele peste cap...”.
Maria Pilchin postează pe pagina sa ceva cu care rezonezi perfect: „Mă gândesc astăzi la Moise. Ultimii ani, mai ales în ultima lună am tot ascultat diferiți analiști, politologi, economiști ruși. Unii chiar foarte liberali în viziunile lor. Dar marea majoritate, atunci când se referă la fostele republici sovietice invocă faptul că după căderea urss au apărut naționaliștii, s-au creat niște elite naționale etc. Și o spun asta cu un fel de regret, un fel de neplăcere a constatării. Chiar și mult-apreciatul de noi Dmitri Bīkov vorbește despre un fel de naționalism de cavernă în spațiul post-sovietic. Mă gândesc la Moise care putea să facă o carieră briantă la curtea faraonului, el însă și-a luat poporul și a mers în pustiu... Mai avem 10 ani de umblat din cei 40. Sper să reușim!”
Să reușim CE?...
Stare de buncăr. Azi, peste noi, încă nu cad bombe, dar mâine?... Stăm în buncăr. Stăm cu capul în nisip. Vrem reunirea cu Țara-Mamă, România. Cine să ne-audă?...
Buncăr basarabean.
