Uciderea cu sînge rece a doi adolescenţi din Durleşti a răvăşit şi a înspăimîntat multă lume. Se vorbeşte mult acum despre această crimă de o cruzime feroce pe care, e limpede, un om normal nu putea s-o comită. Poliţia a şi lansat ipoteza că ar putea fi vorba de un criminal în serie, amintindu-ne că toamna trecută, în circumstanţe asemănătoare, au fost omorîţi alţi doi îndrăgostiţi.
Sînt semne că crima asta odioasă are un impact mult mai puternic asupra societăţii decît celelalte omoruri ale tranziţiei. Şi nu doar pentru că e foarte mediatizată. Multă lume, repet, e tulburată şi nedumerită. Pe de o parte, ucigaşul e liber deocamdată şi, cu toate că poliţia a anunţat că patrularea în fapt de seară va fi intensificată, frica s-a strecurat în sufletele oamenilor. Pe de altă parte, victimele sînt doi tineri frumoşi care aveau toată viaţa în faţă.
Moartea lor nu e numai înfiorătoare, ci şi ilogică. Ce minte diabolică putea să-i omoare? Am auzit voci şocate care nu înţelegeau cum aşa ceva ni se poate întîmpla nouă, cum pot asemenea indivizi cu mintea bolnavă să se plimbe prin localităţile noastre.
Mărturisesc că împărtăşesc întru totul suferinţa rudelor tinerilor ucişi, că şi în sufletul meu s-a strecurat neliniştea. Dacă e să fiu însă sincer, am simţit mereu în anii tranziţiei o nelinişte surdă. Crima recentă a amplificat-o doar. Prin urmare, nu pot spune că sînt la fel de nedumerit ca alţii.
Mă gîndesc acum că în ultimii 20 de ani societatea noastră s-a dezagregat şi a degradat constant. Mă gîndesc că în ultimii 20 de ani sărăcia, corupţia, favoritismul, mişmaşul, ipocrizia, disoluţia valorilor, migraţia populaţiei au prins rădăcini adînci aici. Mă gîndesc că nici instituţiile medicale nu au avut finanţarea necesară pentru a adăposti şi a îngriji mereu oamenii cu handicap.
Mă gîndesc că anii tranziţiei au conţinut, de fapt, o sumedenie de crime şi omoruri, unele de-a dreptul înfiorătoare şi inexplicabile. Au fost suficiente tragedii cu taţi şi fii care se omorau între ei. Altceva e că ele nu prea aveau un impact, că nu prea erau băgate în seamă de marele public, care e mereu ocupat pînă peste urechi. Mă gîndesc că în ultimii 20 de ani, mulţi dintre moldoveni au devenit mai nervoşi, mai încrîncenaţi, mai grăbiţi, mai singuri, mai frustraţi, mai obijduiţi. Nu cred că ceea ce s-a întîmplat aici în anii tranziţiei e un fundal care exclude cu desăvîrşire crimele odioase care ne-au înspăimîntat recent.
