S-a născut la 24 august 1957 în satul Crișcăuți, raionul Dondușeni. A absolvit USM, Facultatea Filologie. A activat la IPNA Teleradio Moldova, Euro TV Chișinău, Vocea Basarabiei Radio și TV, ziarul Timpul. In prezent este lector la USM, facultatea Jurnalism și Științe ale comunicării. Om Emerit al Republicii Moldova.
Luni
Nici o presimțire, doar speranțe într-o săptămână cuminte și animată, or la facultate a început un nou semestru și orele se desfășoară în contact direct. La prima pauză, ca un trăsnet, vine vestea că a decedat Alexei Revenco. Ne-am pierdut darul vorbirii și, imediat ne-am găndit și la colega noastră de facultate Maricica Munteanu, soția lui Alexei... sărmana noastră Maricica, ea externându-se acum două zile de la spital, Alexei mai rămânând acolo intubat. Ni l-a răpus covidul. Cu Alexei am fost colegi la Radio Moldova timp de 15 ani, colegi de radio și colegi de redacție, însă ne cunoșteam mai de demult, de pe vremea studenției. El și Maricica erau studenți la Arte iar noi, viitorii lui prieteni și colegi, eram studenți la ziaristica de la Universitate. Și, deoarece așa erau vremurile și se dăduse o directivă precum că grupele studențești de la diferite instituții de învățământ trebuiau să se înfrățească, cumva s-a întâmplat ca grupa noastră să se înfrățească cu grupa lui Alexei. Au fost serate, dansuri, întâlniri în cercuri mai restrânse la o bere, dar ceea ce țin foarte bine minte este fragmentul de spectacol pe care ni l-au prezentat Alexei împreună cu colegii săi. Era ceva despre destinul țăranului moldovean și finalul trebuia să-l facă Revenco. A imitat că ia de jos un pumn de țărână și, ridicând-o cu grijă la piept, rosti: PĂMÂNT!. Nu o să uit nicicând vocea cu care a rostit Alexei acest tainic, durut și scump cuvânt: PĂMÂNT! O voce artistică, dar atât de firească și implicată, încât se se plia cu desăvârșire pe marea dramă a acestui popor pe care doar Rebreanu a putut să o exprime în ION. PĂMÂNT, PĂMÂNT, PĂMÂNT, frate Alexei. Pământul care ne ține la suprafața vieții și tot el ne acoperă tăcut atunci când plecăm. Pământul este cel care ne-a legănat în efemerul nostru zbucium și pămânrul este cel care în ne vom întâlni cu toții, frate Alexei Revenco. Să-ți fie țărâna ușoară.
Marți
Ziua de marți a fost anunțată din timp ca început al vizitei oficiale a președintei Maia Sandu în Ucraina. Dificilă această vizită pentru că dificilă este și Ucraina care, de mai multe ori, a lăsat să fie folosită de dușmanii suveranității Republicii Moldova. Nu mai revin la sensurile tratativelor pentru că alt când îmi frământa mintea. Și el începea cu o întrebare: de ce nu a plecat la Kiev cu avionul?
Ne-am investit toate speranțele în victoria Maiei Sandu iar o nenorocire ne-ar costa foarte scump
În primul rând, ar fi economisit timp, care este foarte prețios pentru un președinte, iar în al doilea rând, mă întrebam de cât de sigur, de securizat a fost itinerarul? Dar dacă, Doamne ferește, apărea de de miri unde un grup diversionist? Dacă se întâmpla ceva neprevăzut? Oare sfetnicii Maiei Sandu nu conștiintizează că noi, cei aproape un milion de votanți ai ei, ne-am investit toate speranțele în victoria Maiei Sandu iar o nenorocire ne-ar costa foarte scump?
Miercuri
Ore on-line. Și o nouă zi înainte încă marcată de dispariția colegului Alexei Revenco dar răstignită definitiv peste altă durere: a murit Lidia Bobână, colega mea de Radio, de redacție, o profesionistă irepetabil de talentată, mama sfaturilor de viață pentru sute de mii de ascultători și, ulterior de cititori. Avea două rubrici la emisiunea „Unda dimineții” – „Scrisori la microfon” și „La noi acasă”. Dacă am încerca să aflăm un răspuns la întrebarea: de ce ascultătorii erau îndrăgostiți atunci de Radioul Național, răspunsul ar fi: pentru că erau îndrăgostiți de Lidia Bobână – de vocea ei, de scrisorile ei la microfon prin care spunea ceea ce ne interzicea să spunem conducerea agro-socialistă, de poveștile ei, destinele omenești pe care le afla de la ascultători și le transmitea la radio cu atâta fidelitate și înțelepciune, cu atâta talent și sinceritate încăt circula chiar vorbă prin satele noastre: gospodinele nu ieșeau să mulgă vaca până nu o ascultau dimineața pe Lidia Bubână.
Lidia Bobână, o poveste care nu se mai termină de povestit
Eram redactorul-șef al Lidiei. Într-o zi intră la mine un omulean si mă întreabă unde are zile de primire doamna Bobăână. Ca peste o oră să intre Lidia și, cu zâmbetul molcom și șiret pe buze să-mi zică: Măi, (așa era vorba ei), azi a venit unul la mine să mă ceară de nevastă. Zice că e tractorist, are de toate, iaca mi-o lăsat și fotografia. O spus să mă gândesc. Of, cum să-i spun eu că am trei copii și că, dacă află Gheorghe al meu, vai și amar de mine! Am izbucnit în râs. Și eu, și ea plecând. Atunci plecase pentru că o așteptau ascultătorii la Ziua ei de primire. Azi a plecat fără întoarcere. Lidia Bobână, o poveste care nu se mai termină de povestit.
Joi
La facultate. Îi ajut pe studenți să realizeze emisiuni audiovizuale Magazin. Le-am dat pentru acasă să facă o analiză a emisiunii ”Teleenciclopedia”, cea mai longevivă de la TVR și leagăn de cultură pentru generații. Eu am crescut cu această emisiune. Le-am spus-o și studenților, mai încercându-i de minte prin a le sugera că e cam veche și ca număr de ediții, dar și ca viziune regizorală și că, chiar ar putea să-i plictisească. Spre marea mea satisfacție, dezbaterile despre Teleenciclopedia au fost un unison favorabile bătrânei emisiuni, ba chiar de admirație, studenții venind cu propuneri, soluții și încurajări pentru ca astfel de emisiuni să-și găsească cât mai mulți telespectatori.
Cine a spus că tinerii noștri sunt reticenți la istorie, artă, cultură? Poate doar cei care încă nu sunt dispuși să găsească o cărăruie spre sufletele tinerilor de azi - uneori obosite de repulsia față de mizeria din societatea moldovenească. Repulsie față de mizezie și, în niciun caz, față de cultură.
Vineri
Laborator la disciplina Emisiuni Magazin TV. Echipele de creație din grupele de viitori jurnaliști discută pe marginea concepțiilor de emisiune pe care urmează să le filmeze. Schimb de opinie pe note înalte, tinerești, de colegi și prieteni, controverse și semne de întrebare. Intervin și eu din când în când acolo unde simt că se aude un pic de disperare. Disperare ce survine din lipsa de experiență, din teamă, din necunoașterea unor lucruri. Îi încurajez, îi laud, le spun că sunt bravo și văd să le place; le spun că ei pot, că sunt inteligenți, sunt capabili, doar că-s ...un pic moldoveni, cum le zic eu, lăsători, vulnerabili și nesiguri pe sine.
Tinerii noștri pot răsturna munți!
- Voi puteți răsturna munți, le zic. Și, spre sfârșitul orei, elaborând schițele, încep și ei să creadă că pot. Tinerii noștri pot răsturna munți! Au nevoie doar de cuvântul nostru de încurajare, de sprijinul nostru. Chiar dacă au 20 de ani, ei încă mai trebuie priviți ca un bebeluș, căruia, după ce l-ai ridicat pe piciorușe, îi dai drumul și el face primul pas hapa! pe fundișor!. Primil pas este cel mai greu. Și teama de a mai cădea odată. Noi trebuie să-i învățăm să nu se teamă de această viață ostilă și crudă uneori, așa cum a fost pentru mine săptămâna în care am pierdut oameni dragi.