E carantină? Parcă da şi parcă nu. Carantina e mai cu seamă în discursurile cinovnicilor, dar în viaţa de zi cu zi e un pic altfel.
Îmi spune deunăzi un prieten că trebuia să ajungă urgent la job. A urcat într-un troleibuz şi i s-a încreţit fruntea de decepţie. Se aştepta să fie vreo 3-4 oameni în troleibuzul acela, pe cînd acolo erau vreo 15-20. Şi oare toţi oamenii aceia se duceau la job?
Un vecin mi-a spus că se săturase de cei patru pereţi ai camerei sale şi s-a dus în parc să se plimbe în linişte. Ei bine, în parcul acela se plimbau zeci de oameni, unii excesiv de veseli şi gălăgioşi. Oamenii treceau unii pe lîngă alţii fără să se sinchisească. Cică era şi un poliţist acolo care contempla orizontul. „De ce oamenii aceştia nu stau acasă?”, m-a întrebat vecinul plin de nedumerire. I-am spus că aceeaşi întrebare ar trebui să şi-o adreseze sieşi.
M-am dus într-o zi la magazin. Merg şi văd că-mi vine în întîmpinare un tînăr fără mască. Se apropie şi nu schiţează nici un gest că ar vrea să mă evite. Aşa că, văzînd că ne despart numai vreo doi-trei metri, am sărit speriat într-o parte. Ce carantină o fi asta?
Nu departe de blocul meu văd o ceată de tineri veseli, fără măşti şi mănuşi, care discută, gesticulează şi rîd. Ăştia ştiu că e carantină? Dar părinţii lor ce cred?
Mă sună dintr-un sat un amic. Nu e singur. A venit la el un vecin şi beau ceai în doi. O fi carantină?
Iar dacă stau să mă gîndesc mai bine, asta e doar suprafaţa aisbergului. Aşa că la moldoveni carantina e un soi de joacă, iar virusul nu e nici pe departe înfiorător. Deocamdată.
