„Deschiderea arhivelor poliției secrete comuniste va permite eradicarea răului care continuă să învenineze societatea albaneză”, susținea săptămîna trecută celebrul scriitor Ismail Kadare într-o scrisoare deschisă din care fragmente au fost preluate de agenții și portale web de presă. „Este asemenea drenării unui abces, o procedură chirurgicală dureroasă, dar una esențială”.
Deschiderea arhivelor Securității albaneze - Sigurimi - a fost o măsură votată sub formă de lege de Parlamentul de la Tirana, în 2015, dar lucrurile au stagnat, ca și în România odinioară, iar autoritatea independentă care să administreze informația - Autoritatea pentru informare asupra dosarelor fostei poliții secrete comuniste - a fost organizată abia în decembrie 2016-ianuarie anul acesta.
Potrivit unor prime estimări din surse albaneze - dar citate, în mod interesant de un cotidian de limbă engleză din China - arhivele ar conține „milioane de pagini de documente, peste 120 de mii de dosare și 250 de mii de înregistrări”. Din surse neoficiale se apreciază că 20% dintre albanezi ar fi colaborat, sub o formă sau alta, cu Sigurimi, pînă la prăbușirea regimului comunist, în 1991. În lagăre au fost deportați peste 100 de mii de oameni, în timp ce alți 20 de mii au făcut închisoare, iar despre alți circa șase mii se știe că au fost fie uciși, fie ar fi dispărut.
În cursul celor 26 de ani de la căderea comunismului, doar doi oameni politici au recunoscut public că au fost colaboratori, iar alte cîteva persoane, mai puțin cunoscute, s-au retras din viața publică în urma apariției unor documente de arhivă. Ismail Kadare condamna încă în 2008 o situație care, după spusele lui „a alimentat imoralitatea politică, timp de ani de zile, și a ținut ostatică politica și societatea albaneză.”
În scrisoarea deschisă de săptămîna trecută, scriitorul reamintește că a fost unul dintre primii care a solicitat deschiderea arhivelor secrete, dar: „Din nefericire, cererea mea nu a fost auzită și a cauzat o tensiune vădită. Astăzi, după trecerea a mai mult de un sfert de secol, această tensiune se menține pentru rațiuni ce sînt ușor de înțeles”. „Vă informez că am cerut cu două săptămîni în urmă deschiderea dosarului meu, fără punerea vreunei condiții sau restricții [asupra lui]”, scria el citat în presa de la Tirana, adăugînd: „Dezvăluirea adevărului despre dictatura comunistă, deși a fost întîrziată, este necesară astăzi”.
Născut în 1936, crescut într-o familie cu vederi divizate, o mamă dintr-o familie bogată și comunistă, un tată, dintr-o familie săracă, dar cu vederi conservatoare și puritane - cum explica el într-un amplu și fundamental interviu în 2011 - Kadare ar fi fost trimis la Institutul Gorki, la Moscova, „pentru a deveni un scriitor oficial al regimului, într-o fabrică pentru producerea de scribi dogmatici ai școlii realismului socialist. Practic, le lua trei ani pentru a omorî orice creativitate, orice originalitate pe care o posedai”. Ismail Kadare suține că „din fericire, eram deja imunizat de ceea ce citisem... La Institut am fost dezgustat de îndoctrinare, ceea ce, într-o măsură, m-a salvat.”
Întrebat cum a supraviețuit în Albania dictaturii lui Enver Hoxha, unde mai multe romane i-au fost interzise, el explica: „Deși m-au publicat și m-au interzis pe rînd, odată ce erai publicat și recunoscut ca un autor, deveneai membru al Uniunii Scriitorilor și primeai un salariu lunar, același pentru toți, fie că erai un geniu sau un escroc.”
Și tot el explica: „Din 1967 pînă în 1970 am fost sub supravegherea directă a dictatorului însuși. [...] Hoxha se privea pe el însuși ca pe un scriitor și poet și, în consecință, ca pe un „prieten” al scriitorilor. Cum eram cel mai cunoscut scriitor al țării, s-a interesat de mine. Într-o asemenea situație, am avut trei opțiuni: să mă conformez propriilor credințe, ceea ce însemna moartea; tăcerea completă, ceea ce era un alt soi de moarte; sau să plătesc un tribut, un bacșiș. Am ales a treia soluție, scriind „Iarna cea lungă”.
Atitudinea avea să-l coste încrederea unei părți a intelectualității albaneze și a unor comentatori occidentali și s-a reflectat în dezbateri polemice ajunse să apară în pagini de reviste prestigioase, cum este The New York Review of Books. Ismail Kadare se apăra scriind: „Nu m-am considerat niciodată, fie un erou, fie un disident. În Albania lui Hoxha, ca și în Rusia lui Stalin, un disident declarat era sigur că va fi suprimat. Am afirmat întotdeauna că rezistența cea mai bună pe care un autor o poate opune unei asemenea dictaturi, în alte cuvinte unei situații anormale, este să facă literatură «normală». Și cred că aceasta este ce am făcut.”
