În urmă cu cîteva luni s-a vorbit mult despre perspectiva, considerată curent una sinistră în lumea americană, a închiderii unor instituții majore de cultură, într-o anunțată tentativă a administrației Trump de reducere a cheltuielilor guvernamentale. Intențiile inițiale vizau zeci de instituții guvernamentale, ce urmau să fie complet eliminate prin oprirea finanțării lor. În această ultimă categorie intrau Corporația Radioului Public, Institutul Muzeului și Serviciile de Bibliotecă, National Endowment for Arts (NEA) și National Endowment for Humanities, ultimele două, agențiile federale ce administrează și susțin lumea artelor.
Legea bugetului, semnată în cele din urmă de președintele Trump la începutul lunii mai, a adus cu ea cel puțin o speranță, menținînd fondurile destinate acestor organizații pînă la sfîrșitul anului fiscal 2017, pînă la 1 octombrie.
National Endowment for Arts este, poate, agenția federală cea mai prestigioasă din lumea artelor americane și un bilanț sumar recent, în publicația Jacobin, amintea cîteva dintre momentele ei de glorie în cei 50 de ani de existență. Între ele, subvenționarea Companiei de Dans Martha Graham, ce avea să devină celebră, contribuția la înființarea Institutului Filmului American, sprijinerea expozițiilor culturale de artă ale aborigenilor americani ș.a.m.d.
O parte a comentatorilor americani apreciază ca o victorie pentru cultură compromisul bugetar la care s-a ajuns în Congres și, în baza căruia, NEA va primi chiar un supliment de două milioane de dolari față de bugetul anterior. Pentru alți comentatori, însă, situația subvenționării artelor și a culturii în Statele Unite rămîne în continuare un mare semn de întrebare, ei așteptîndu-se ca administrația de la Washington să reia în septembrie tentativele de eliminare a instituților culturale guvernamentale.
Doi comentatori sceptici ai actualei situații - Benjamin Laude și Jarek Ervin, cel dintîi un muzician format la Julliard School, cel de-al doilea, un cercetător, doctor în muzică al Universității Virginia - afirmă că apărarea agenției NEA a folosit argumente ancronice sau nerelevante, fie atacînd incultura președintelui american, fie folosindu-se de declarații bombastice, de genul celei a lui Mark Kelly, comisar pentru cultură al orașului Chicago, care scria în Chicago Tribune, „în locul războaielor culturale se poartă acum «Hai să abolim cultura».
Cei doi comentatori susțin că președinții americani au detestat întotdeauna NEA, agenția creată în 1965 de Lyndon B. Johnson, și pe care Donald Trump vrea să o desființeze. La apariția ei, agenția a sprijinit figuri legendare ale baletului american, ca Alvin Ailey și Merce Cunningham, Orchestra Simfonică din Boston, opera orașului New York City, programele intitulate „Poeți în școli” și multe altele.
Documentul fondator al agenției afirma în 1965 „O civilizație dezvoltată nu trebuie să-și limiteze eforturile doar la știință și tehnologie, ci trebuie să dea valoare deplină și să susțină celelate mari ramuri ale umanității, activitatea de educație și cultura”. Era o viziune - s-a spus adesea - urmînd-o pe cea anticomunistă a consilierului lui Kennedy, Arthur Schlessinger Jr., care insistase în 1962, într-un memoriu - citat de Benjamin Laude și Jarek Ervin - spunînd că sprijinul guvernului pentru arte „este de o importanță vădită în transformarea impresiei pe care o are lumea întreagă despre Statele Unite, ca o națiune de materialiști hămesiți după bani”.
Un senator american argumenta atunci: „Rușii au obținut beneficii mai mari trimițîndu-l în Statele Unite pe Oistrah, violonistul lor, Baletul Bolshoi și Baletul Moiseiev, decît de la primul lor [satelit] Sputnik.”
Între 1967 și 1975, observă comentatorii, o majoritate a subvențiilor pentru pictori și sculptori au fost acordate unor reprezentanți ai artei de avangardă, de genul lui Pollock, atrăgînd numeroși filantropi bogați, colecționari de artă, ca Nelson Rockefeller.
Dacă în 1973, Richard Nixon avea să dubleze bugetul agenției NEA, succesorul lui, Gerald Ford, îl alegea ca vicepreședinte chiar pe Rockefeller, asigurîndu-se astfel, se credea, perspective pozitive pentru subvenționarea creației culturale.
Situația, notează comentatorii citați, avea să se schimbe, însă, și să se deterioreze serios începînd din anii 1980. Două proiecte ale unor cunoscuți fotografii stîrneau în 1989 nemulțumirea republicanilor conservatori pudibunzi. S-a vorbit atunci de obscenitate, de artă decadentă și anti-creștină. Schisma finală - notează Benjamin Laude și Jarek Ervin - avea să se petreacă după colapsul Uniunii Sovietice, separîndu-i pe oamenii politici conservatori decidenți de lumea artelor.
Organizația Heritage Foundation avea să publice în acei ani un raport, intitulat „Zece motive bune pentru a elimina finanțarea [agenției] National Endownment for the Arts”, al doilea argument fiind că „NEA reprezintă bunăstarea elitelor culturale”. Aceeași organizație conservatoare, Heritage Foundation, îl inspira, se pare, cu un an urmă pe Donald Trump în propunerile sale bugetare anti-culturale. Și, cum observă comentatorii citați, „noii inamici oficiali ai Americii, al-Qaeda și ISIS, nu produc nici concerte de vioară, nici rachete spațiale”.
Dar, conchid ei, împotriva dictatului pieței, arta trebuie să fie reimpusă ca un bun public, iar cultura trebuie să joace un rol în această luptă. [...] Creativitatea cere determinare liberă, capacitatea de a face și a reface o lume mai bună, fie ea în pictură și romane sau în politică și economie. [...] Problema este - altfel spus - nu de a salva cultura, ci de a realiza în final idealurile ei.”
