Deși „de lemn”, rubla sovietică era tare, cu toate că oamenii nu prea aveau cu ce și ce cumpăra, dar, mai presus de toate, Uniunea Sovietică a lui Brejnev se duela pentru supremație cu Statele Unite ale Americii pe toate meridianele lumii.
Ungerea lui Brejnev ca lider suprem de partid, în urma debarcării forțate a lui Hrușciov în octombrie 1964, a fost privită la timpul respectiv ca o soluție provizorie. Surprinzător, el nu numai că și-a păstrat puterea în partid, ci și din 1977 a preluat și funcția de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS.
Cu Brejnev în frunte, Biroul Politic a decis reprimarea militară a „primăverii de la Praga” în 1968, iar peste câțiva ani, împreună cu cancelarul german Willy Brandt, liderul de la Kremlin punea bazele destinderii în Europa și ale consacrării internaționale a frontierelor post-belice.
Erau vremuri în care cosmonauții sovietici zburau în cosmos împreună cu astronauții americani. Laureatul Premiului Nobel pentru literatură, autorul „Arhipelagului GULAG”, A. Soljenițin se pomenea expulzat în Germania Federală, iar URSS semna Actul Final de la Helsinki.
Înainte de a ajunge în vârful puterii, Brejnev, un secretar de regională în estul Ucrainei sovietice, se trezi numit în 1950 în fruntea organizației de partid din RSS Moldovenească. După ce Stalin îl confundase odată cu un „moldovean fercheș”, sfetnicii săi n-au găsit nimic mai potrivit decât să-l trimită pentru doi ani la Chișinău. Șederea aici i-a fost de bun augur viitorului stăpân de la Kremlin.
Ahtiat de ordine și medalii, Brejnev, un lucru mai puțin știut, este cel care a consacrat banala adresare „dragi tovarăși”, la care i s-a răspuns cu „dragă Leonid Ilici”. Până la el, aceasta expresie era lipsă din vocabularul public. Un semn că, în pofida esenței sale represive, regimul simțea nevoia să se „umanizeze”, cel puțin, în aparență.
