Europa Liberă în direct
17 mai 2007
Moderatori: Oana Serafim și Lucian Ștefănescu.
Eu și câinele meu, Securitatea (15)
Din lunga scrisoare pe care, în 1977, i-am scris-o lui Nicolae Ceaușescu, încheiam săptămâna trecută cu câteva considerații privind socialismul real, plus câteva trăsături locale ale celui dâmbovițean, datorate tovarășului Feudalul. Și dacă tot începusem așa, am continuat la fel, luând la tocat respectarea drepturilor omului stipulate în acorduri internaționale semnate de România, dar și Constituția RSR, care, în linii mari, prevedea destule drepturi, dar nerespectate. Cu un scurt popas la noțiunea de om nou, căruia i se aplica zisa Constituție.
„Se vorbește mult la noi de făurirea omului nou cu o conștiință înaintată și înalte trăsături morale. Nu știu de cât timp presupun teoreticienii comuniști că au nevoie pentru forjarea omului nou, însă, până una-alta, comunismul nu a reușit altceva decât să-l priveze de orice inițiativă, de orice libertate, accentuându-i trăsăturile negative. Cum ar putea fi altfel când acestui om nu i se rezervă altceva decât obligația să muncească cât mai mult, să se mulțumească cu cât mai puțin, atât cât să nu moară, să se reproducă, să nu gândească și să tacă. În plus, e liber, ba chiar e stimulat să aprobe cât mai zgomotos posibil tot ce face și spune partidul. Partidul, adică dumneavoastă.
În fond, domnule Președinte, oricât de independentă ar fi politica dumneavoastră externă, inexplicată poporului, și care nu-și găsește o echivalență la fel de spectaculoasă pe plan intern, oricât de creator ați aplica adevărurile generale la condițiile concrete ale României, comunismul, în varianta lui românească, nu se poate sustrage caracteristicilor oricărui regim totalitar: partid unic, absența alegerilor libere, mijloace de informații, cultura și învățământul supuse cenzurii și unui strict control ideologic, imposibilitatea, pentru majoritatea covârșitoare a populației, de a călători în străinătate, încercările de a critica acțiunile sau directivele puterii privite ca niște delicte, sau, cu o formulă mai vagă dar nu mai puțin amenințătoare, ca acțiuni sau acte ostile orânduirii socialiste, o justiție subordonată intereselor de partid. În aceste condiții, mai poate mira pe cineva faptul că România nu respectă dispozițiile acordurilor și declarațiilor internaționale pe care și-au pus semnătura conducătorii săi, cum sunt Actul final al Conferinței de la Helsinki sau Declarația universală a drepturilor omului ? Cum i s-ar putea cere României să respecte acorduri internaționale care nu prevăd niciun mecanism de coercițiune împotriva celor care le încalcă dispozițiunile, de vreme ce, iată, în România nu sunt respectate nici măcar drepturile elementare ale cetățenilor prevăzute în Constituție.”
Studiasem bine cartea de căpătâi a oricărei democrații, fie ea și socialistă. Cu creionul în mână și întinzând-o pe Patul lui Procust al democrației dâmbovițene. Nu mai spun cât m-am zbătut să găsesc Constituția, căci nici Constituția nu se găsea. Normal: în litera ei, cât de modestă în România, Constituția era o carte subversivă încă de pe vremea lui Caragiale. Nu zbiera Pristanda „Curat constituțional, dar umflați-l”? Ei, pe vremea piticului Ceaușilă, Constituția era dinamită curată. Cum te atingeai de ea, cum îți dădeai foc la valiză. Și eu tocmai asta făceam.
„În articolul 17 al Constituției se afirmă : «Cetățenii RSR, fără desosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, juridice, sociale și culturale”. Faptul că unii cetățeni români au iar alții nu au dreptul la un pașaport este oare o dovadă de egalitate în drepturi? Altfel, cetățenii români sunt egali. Egali în fața unei Securități care dispune de soarta oricui fără a da explicații, și liberi să se supună, să nu crâcnească dacă le sunt încălcate drepturile, le sunt călcate în picioare convingerile religioase, opiniile politice, gusturile estetice, dreptul de a călători” etc. etc.
Tot cu Constituția vom continua și săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.
