Europa Liberă în direct
29 noiembrie 2007
Moderatori: Ileana Giurchescu și Victor Eskenasy-Moroșan.
Eu și câinele meu, Securitatea (43)
Am avut acces la numai două din dosarele Securității întocmite pe numele meu în perioada 1971-1977. Primul, cel de racolare nereușită pe numele „Călin”, plin de erori și de falsuri (nu cuprinde niciun angajament semnat de mine), a adunat în trei ani și șase luni 22 de file, unele scrise pe ambele fețe. Dosarul de urmărire informativă, deschis în aprilie 1977 pe numele „Vrânceanu”, când am aderat în scris la Mișcarea Goma, a adunat în zece luni 327 de file.
În dosarul „Călin”, am depistat numele a patru securiști, plus 11 semnături indescifrabile, între care se află și cea a colonelului Constantin Cepraga, adjunctul Securității Municipiului București. În același dosar mai figurează numele de cod a șase informatori, și despre ei vom vorbi în continuare.
În realitate, sunt doar cinci: unul apare o dată cu inițialele numelui adevărat, și apoi cu numele de cod „Pricop”. Din cei cinci, doi nu dau nicio informație despre mine. Alți doi, „C.T”. și „Pricop”, sunt relativ activi, iar numele lor poate fi dedus grație detaliilor date de căpitanul Costică Tănase. Despre primul se spune: „Este regizor artistic la televiziune” și „îl cunoaște pe Munteanu din perioada când a lucrat la televiziune, fiindu-i șef direct pe o perioadă de peste patru ani”. Pălărie într-un picioar, ghici ciupercă ce e?
Din acest dosar lipsește cel mai important informator: cel care m-a dat prima dată pe mâna Securității: unchiul și tatăl meu adoptiv, Constantin Munteanu. Din fericire, pagina care îl acuză a fost transferată în 1977 din dosarul „Călin” în dosarul „Vrânceanu”. Sesizarea era scurtă și energică: „Tovarășe Căpitan, nepotul meu, Nic Munteanu, din str. Dr. Felix 55, pleacă în Cehoslovacia trimis de televiziune. Noi am aflat de la el că se întâlnește acolo cu un francez care să îl treacă în Austria. Faceți tot posibilul să fie păzit în Cehoslovacia, să nu umble singur niciodată, să nu facă prostia care-i stă în cap”. Pe baza acestui denunț, căpitanul Costică Tănase a încercat să mă racoleze prin șantaj ca infomator.
Astăzi, unchiul și tatăl meu adoptiv, omul care mi-a făcut cel mai mare rău, nu mai trăiește. Nu-l pot vorbi de bine, conform preceptului creștin, dar nici pică nu-i port. A fost deținut politic, a stat cinci ani la Canal. Semnase probabil ceva acolo și i-a fost frică. Dacă aș fi reușit să fug, cum intenționam, ar fi fost primul luat la întrebătri. Pe hârtie, era tatăl meu și nu mai voia să aibă de a face cu „Ăștia”. Cine știe? Și eu sunt un biet om. Pot să judec, pot să înțeleg, dar de iertat, sper să-l fi iertat Dumnezeu.
Informatorul „C.T.”, regizor artistic și șeful meu timp de patru ani la televiziune (mai întâi relația personală a securistului Costică Tănase), devenit apoi sursa „Cornescu”, este un caz bizar. Nu spune niciodată nimic negativ despre mine. Dimpotrivă, mă apreciază pentru calitățile profesionale și chiar mă elogiază. De el îi pare ce mai rău că l-am întâlnit în această postură. Singurul lucru pe care i l-aș putea reproșa este că nu m-a avertizat atunci când Securitatea se interesa de mine, pentru că eram în relații mai mult decât profesionale.
În schimb, relația A.P, devenită sursa „Pricop”, șef de producție la redacția cultural-artistică a Studiourilor de televiziune, e zelos. Trage cu urechea, notează cu cine vorbesc la telefon, adună informații despre mine și le dă pe goarnă. Pus pe făcut rău, nu ignoră opiniile mele politice și mă încondeiază: „Din punct de vedere ideologic, nu exaltă. Este la curent cu tot ce se întâmplă, citește, se informează, dar comentariile lui sunt glumețe, câteodată pline de sarcasm. Nu crede în logica măsurilor chiar și interne din instituție și a hotărârilor care se iau de către forurile conducătoare, acestea fiind privite prin prisma subiectivismului”. Pe „Pricop”, l-aș putea da în vileag, dar și el a trecut în lumea celor drepți.
Aceștia au fost oamenii care au dat informații de spre mine în dosarul „Călin”.
Săptămâna viitoare vom vorbi despre turnătorii din dosarul „Vrânceanu”.
Până atunci, s-auzim numai de bine.
