Nu-i vorba de renumitul film turnat după un scenariu de Marguerite Duras, ci de o tristă aniversare – acum 73 de ani, pe 6 august 1945, SUA detonau prima bombă atomică deasupra oraşului nipon Hiroshima, ca peste alte trei zile, pe 9 august, o a două bombă atomică, ceva mai mică, să lovească Nagasaki, astfel forţându-se capitularea necondiţionată a Japoniei & sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. (Mă întreb, într-o tristă paranteză încorporând sute de mii de victime, în ce măsură sintagma „pierderi colaterale” este aplicabilă unei conflagraţii de asemenea proporţii…)
După cum se ştie, Japonia a fascinat numeroşi intelectuali occidentali (cine nu-şi aduce aminte de Imperiul semnelor al lui Roland Barthes? – ca să dau un singur exemplu); la rându-i, a ştiut să asimileze, ca nici o altă ţară asiatică la vremea respectivă, cultura europeană, fără a-şi altera specificul naţional. Gându-mi se face arc-en-ciel, pentru a-i pune în ecuaţie pe Ryunosuke Akutagawa (1892 – 1927), primul scriitor nipon ce „se sincroniza” (un termen deosebit de prizat în RM, pe la începutul anilor ’90) cu proza occidentală de la începutul secolului XX, cu laureatul Nobel pentru Literatură 2017, britanicul de origine niponă Kazuo Ishiguro (n. 1954, Nagasaki), fără a-l uita pe cărturarul şi estetul Okakura Kakuzo (1862 – 1914), autorul celebrului studiu (de popularizare, în intenţie, dar devenind repede o lucrare-cult) Cartea ceaiului, scris în englezeşte şi publicată la New York în 1906. În cele ce urmează, nu voi „întoarce clepsidra” – nenumărate-s exemplele! – spre a arăta cum transferurile culturale dintre Ţara Soarelui Răsare şi Occident s-au potenţat reciproc, voi spune doar că, mai mult decât tehnologiile ultra-moderne, haiku şi tanka, două cele mai cunoscute forme fixe ale poeziei nipone, au pătruns în literaturile europene, unde au proliferat în fel şi chip. La rându-mi, m-am întrebat ce formă fixă a liricii europene ar fi, ca să zic aşa, „măsura-etalon”, şi m-am gândit desigur la sonet.
Şi atunci mi-a venit o idee – ce-ar fi să unesc cele două (nipone) + una (europeană) forme fixe printr-o „bandă a lui Moebius” textuală, ceea ce nu-i un lucru chiar atât de fantezist pe cât se pare. Zis şi făcut, în formă de tanka (31 silabe, după cum urmează: 5 – 7 – 5 – 7 – 7), amintind – dacă mai era nevoie – că haiku-ul are 17 silabe (5 – 7 – 5), iar sonetul 14 versuri (cel dantesc, fiind compus din 2 catrene şi 2 terţine, având rimă îmbrăţişată; iar cel shakespearian, din 14 versuri otova, cu rimă încrucişată, primele 12 versuri, şi împerecheată, ultimele două). Textul de mai jos este un modest omagiu adus geniului creator oriental & occidental, perfect convertibile, în ideea (pe care o puneau în practică John Lennon & Yoko Ono, un britanic şi o japoneză, pe sol american, cu a lor – publică – „scenă de pat”) de „Make love not war!”
Tanka d’amour
Dacă scazi dintr-o
tanka un haiku, obţii
un sonet: dantesc?
shakespearian? – depinde
ce rimă fac el şi ea.