Vreme a vacanţelor & a călătoriilor de plăcere. Atât că, să sperăm, creierul/spiritul nu pleacă în vacanţă, iar dacă şi călătoreşte, o face numai în scopuri cognitive. Drept care, în cele ce urmează vă propun un fragment din celebrul roman postum al scriitorului chilian Roberto Bolano (1953 – 2053), 2666 (îl voi prezenta neapărat într-una din emisiunile viitoare de Carte la pachet) cu rugămintea să înlocuiţi, în minte, cuvintele „mexican” şi „Mexic” cu „moldovean”, respectiv, „Moldova” – sunt rânduri care dau de gândit:
„Legătura intelectualilor mexicani cu puterea vine de demult. Nu spun că toţi ar fi aşa. Sunt şi excepţii importante. Nici nu spun că cei care pactizează o fac cu rea intenţie. Nici măcar că acest pact ar fi pact în toată regula. Să zicem că este doar o slujbă. Dar este o slujbă la stat. În Europa, intelectualii lucrează în edituri sau în presă sau îi întreţin nevestele sau părinţii, au o poziţie socială bună şi le dau o sumă de bani în fiecare lună sau sunt muncitori şi delincvenţi şi trăiesc onorabil din munca lor. În Mexic, şi poate că exemplul se poate aplica la toată America Latină, cu excepţia Argentinei, intelectualii muncesc pentru stat. Intelectualul, la rândul lui, poate fi un apărător înflăcărat al statului sau un critic al statului. Statului nu-i pasă. Statul îi dă de mâncare şi-l observă în tăcere. Cu cohorta sa enormă de scriitori mai curând inutili, statul face ceva. Ce? Exorcizează diavoli, schimbă sau cel puţin încearcă să influenţeze timpul mexican. Adaugă straturi de var peste o gaură pe care nimeni nu ştie dacă există sau nu există. Fireşte, nu întotdeauna este aşa. Un intelectual poate lucra la universitate sau, şi mai bine, poate să meargă la o universitate americană, ale căror catedre de literatură sunt la fel de proaste ca cele ale universităţilor mexicane, dar asta nu-l scapă de un telefon în plină noapte de la cineva care vorbeşte în numele statului şi îi oferă o slujbă mai bună, un post mai bine plătit, ceea ce intelectualul crede că merită, şi intelectualii întotdeauna cred că merită ceva mai mult. Această tehnică, într-un fel, îi face pe scriitorii mexicani să ajungă într-o ureche. Îi înnebuneşte. Unii, de exemplu, încep să traducă poezie japoneză, fără să ştie japoneza, şi alţii se apucă pur şi simplu de băutură. Literatura în Mexic este ca o grădiniţă de copii, un cămin de copiii, un kindergarten, o creşă (…) Clima este bună, este soare, poţi să ieşi din casă şi să te aşezi într-un parc şi să deschizi o carte de Valéry, poate scriitorul cel mai citit de scriitorii mexicani, şi apoi să te duci la prieteni acasă şi să stai de vorbă. Umbra ta, cu toate astea, nu te mai urmează. Într-un anumit moment te-a abandonat pe tăcute. Tu te faci că nu îţi dai seama, dar sigur ţi-ai dat seama, imbecila ta umbră nu mai merge cu tine, dar, mă rog, asta se poate explica în multe feluri, poziţia soarelui, gradul de inconştienţă pe care soarele îl provoacă în capetele fără pălărie, cantitatea de alcool consumată, mişcarea ca a unor tancuri subterane a durerii, teama de lucrurile cele mai întâmplătoare, semnele unei boli, vanitatea rănită, dorinţa de a fi punctual măcar o dată în viaţă. Adevărul e că umbra ta se pierde şi tu, pentru moment, uiţi de ea. Şi aşa ajungi, fără umbră, la un gen de scenă şi începi să traduci sau să interpretezi sau să cânţi realitatea. (…)
La rândul lor, intelectualii fără umbră stau mereu cu spatele şi deci, dacă nu au ochi la ceafă, le este imposibil să vadă ceva. Munca lor, de la sine înţeles, este de foarte proastă calitate. Folosesc retorica atunci când presimt un uragan, încearcă să fie elocvenţi atunci când presimt dezlănţuirea furiei, se străduiesc să se supună disciplinei metricii atunci când nu mai rămâne decât o tăcere asurzitoare şi inutilă. (…)
În realitate, ei, care teoretic sunt stăpânii limbajului, nu sunt în stare nici măcar să-l îmbogăţească. Cele mai bune cuvinte folosite de ei sunt cuvinte împrumutate pe care le aud la spectatorii din primul rând. Aceşti spectatori sunt numiţi de obicei flagelanţi. Sunt bolnavi şi la un anumit interval de timp inventează cuvinte atroce şi rata mortalităţii lor este ridicată. Când se sfârşeşte ziua de lucru, teatrele se închid şi gurile de mină sunt astupate cu mari plăci de oţel. Intelectualii se retrag.”
Închei aici, nu înainte însă de a aminti că, volens nolens, intelectualii – de data aceasta, moldoveni – vor trebui să iasă în scenă, la festivităţile de la sfârşitul lunii august, pe 27 şi 31, fiind solicitaţi de Putere, majoritatea spre a da dacă nu strălucire, cel puţin o oarece credibilitate manifestărilor de Limba noastră cea română, iar în cazul unora, şi pentru a fi onoraţi în cadrul Galei Premiilor Naţionale. O vor face, în condiţiile în care „partidul de guvernământ” practic a subminat statul? După ce că se recunosc, prin faptul de a lua parte la festivităţi, drept intelectuali de stat, vor ajunge în cele din urmă şi intelectuali de partid?! (Nu sunt, câtuşi de puţin, întrebări retorice…)