Dintre numeroasele cărți apărute cu ocazia aniversării a 50 de ani de la revoltele studențești din mai 1968 una a fost, din câte am constatat, puțin comentată. Este vorba despre cartea lui François Hourmant Anii Mao în Franța. Înainte, în timpul și după Mai 68 (Les années Mao en France. Avant, pendant et après Mai 68, editura Odile Jacob). De ce această reticență ? Explicațiile sunt ușor de găsit. Cartea radiografiază, cu o necruțătoare luciditate, o perioadă de aproape zece ani, în care o serie întreagă de intelectuali, încadrați de activiști politici, au dat dovadă de o orbire și de un fanatism siderante. Unii dintre acești intelectuali erau de mult celebri, precum Jean-Paul Satrtre, alții vor deveni ulterior figuri de prim plan ale vieții culturale.
François Hourmant analizează, mai întâi, diferitele fațete ale cultului delirant al lui Mao („Maomania”), de la îmbrăcămintea uniformizatoare la faimoasa antologie din gândirea liderului chinez, Cărticica roșie, pe care Jean-François Revel o caracteriza, cu o formulă memorabilă, ca fiind de un „cretinism burlesc”. În Franța se constituie mai multe grupări politice maoiste care, chiar dacă au un număr relativ redus de aderenți, reușesc, prin agresivitate, să se impună, mai ales în universități. Impactul mediatic al maoismului se datorează în bună parte grupului de la revista Tel Quel, în frunte cu Philippe Sollers și Julia Kristeva, cărora li se alătură Roland Barthes. E stupefiant să vezi cum publicațiile maoiste adoptă un îngrozitor limbaj de lemn și se raliază, fără rezerve, cultului liderului de la Beijing. Imaginea Chinei comuniste este una idealizată, totul e acolo perfect și admirabil, sinistra „revoluție culturală” ar fi fost necesară pentru a zdrobi rămășițele reacționare ale trecutului, „gărzile roșii” de tristă amintire apar ca mesagerii unui viitor luminos. Hourmant ne arată cum „maomania” se transformă, treptat, în parizianism monden pentru ca, apoi, să se producă o brutală dezmeticire, atunci când se află adevărul despre atrocitățile și crimele așa-zisei „revoluții culturale”.
Sigur, mai '68 a fost un cocktail ideologic dar maoismul a jucat un rol deloc neglijabil. Și studenții excitați care ocupaseră Sorbona și gărzile roșii voiau să facă tabula rasa din trecut. Cărticica roșie i-a inspirat, fără dubii, pe tinerii parizieni în alegerea lozincilor, unele nu lipsite de un anumit lirism. Violența este, iarăși, un element comun chiar dacă, din fericire, această violență a fost, la studenții francezi, aproape exclusiv verbală. Să nu uităm, bineînțeles, fanatismul, ca și disprețul și ura față de cultura „burgheză”.
Remarcabilă prin rigoare, inteligență analitică și claritate, cartea lui François Hourmant luminează, salutar, o perioadă importantă a istoriei recente.
