Linkuri accesibilitate

„Trăim și fericirea în tăcere și nesiguranță”


Elena Frunze Hatman

Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Elena Frunze-Hatman.

Născuta la 27 iunie 1987, în satul Donici, raionul Orhei. A absolvit Academia de Muzica, Teatru și Arte Plastice, specialitatea actorie în 2010, iar în 2018 a susținut și examenul de master la aceeași specialitate. Primul loc de munca a fost Teatrul Republican de Păpuși Licurici, apoi radio Vocea Basarabiei. Din anul 2015 și până în anul 2017 a fost director general la Casa-Muzeu Alexandru Donici. În prezent este directoare și actriță la Teatrul „Alexei Mateevici”.

Luni

Luni nu este o zi grea pentru mine, am înțeles că soluția este să-ți schimbi atitudinea și nu ziua de luni. Orice început de săptămână mă determină să gândesc și să analizez cum îmi scriu o nouă filă de acțiuni și intenții pentru o întreagă săptămână. Așa pornesc în recunoaștere. Uneori poticnesc, uneori ating norii, iar alteori pur și simplu mă opresc și-mi echilibrez balanța. Într-o zi, Ioana, fiică- mea de 10 ani, m-a întrebat ce ar trebui să scrie într-un jurnal? I-am răspuns: toate sinceritățile. Și eu voi scrie în acest jurnal doar sincerități, dar nu le voi spune pe toate.

Azi e Paștele Blajinilor și am mers la tata și la fratele meu. Cum a fost la cimitir, a întrebat Ioana? Mulți morți și mulți vii, i-a răspuns taică-său. În sfârșit acasă. Am evadat din mulțime, mereu am această intenție și necesitate și am evitat întrebări care nu interesează nici măcar pe cel care întreabă: „Și... ce mai faci?” 😀 Stau în livada din fața casei. Reculegere, liniște și adevăr.

Marți

Cine a spus că directorii au program liber sau vin la serviciu când vor ei. Nu este adevărat. Directorii pur și simplu nu au program pentru ca sunt conectați non-stop. Azi e prima zi de școală a copiilor, după vacanța de Paște. Ei nu mai știu dacă e luni, marți sau vineri. Ei sunt atât de fericiți că merg la școală, chiar dacă se bucură cu o doză de rezervă ca nu cumva iar ... pandemie, Covid, online, vacanță. În acest an, copiilor le e dor de școală chiar și când merg la școală. Azi învățătoarea lui Samson, la lecția de arta plastică le-a sugerat elevilor să coloreze ce vor ei. Și copiii au desenat școala. Această pandemie ne-a educat să trăim și fericirea în tăcere și nesiguranță.

La teatru reluăm activitățile aproape într-un ritm firesc. Azi am scris un proiect în parteneriat cu Unteatru de la București pentru luna octombrie. Un schimb de experiență între aceste două teatre. Noi vom prezenta două spectacole pe scena Unteatrului și respectiv Unteatru va veni cu două spectacole la Chișinău, care se vor juca pe scena noastră.

Am ajuns acasă. Livada foșnește de liniște. A înflorit încă o magnolie.

Miercuri

Azi am pornit cu o altă stare de spirit. Sunt tare grăbită și nu am răbdare, chiar dacă agenda îmi descrie clar peisajul zilei – cotidian și rutină. Chiar de draga dimineața mi-a ieșit un aricel în cale și s-a oprit pe mijlocul carosabilului, el nu se grăbea nicăieri. Apoi o turmă interminabilă de oi m-a provocat să gândesc o înjurătură. Am ajuns la teatru mai repede decât de obicei. Și m-am oprit, brusc, în fața teatrului. Aici gândurile mele au și mai mult spațiu pentru a genera idei la viteze de scurt circuit.

În sfârșit acasă,  aici totul este atemporal...

La serviciu ziua a fost cu de toate. Și cu sarcini, și cu învălmăleală, și cu zâmbete, și cu poliție. A trebuit să scriu un proces- verbal în urma unei plângeri neargumentate și nemotivate (de care s-a amuzat și polițistul), din partea unui agent economic care închiria spațiile de la demisolul teatrului și nu și-a onorat nici până azi obligațiunile contractuale, dar și morale. Pasărea pre limba ei piere.

Ca de obicei, seara ajung acasă, analizez și procesez planul de acțiuni al zilei. Și nu mi-am explicat graba mea exagerată de dimineață. În sfârșit acasă, aici totul este atemporal.

Joi

Azi avem ședință cu întreaga echipă. Îmi adun gândurile și apelez la chibzuință. Pandemia aceasta, manca-o-ar sănătatea a încurajat și mai tare lenea și panica, iar responsabilitatea și disciplina este înțeleasă ca dictatură.

Acasă mi s-a defectat mașina de spălat rufe. Am încercat să le spăl ca pe vremuri cum era la mama acasă, cu mâinile, dar am renunțat pentru că azi nu mai avem nici mâini și nici timp pentru așa ceva. Seara, acasă, citesc despre cât de mare e fătul la 10 săptămâni. - Tata ești trist, întreabă Samson pe taică-său? Eu sunt fericit, pentru că tu zâmbești, așa i-a răspuns.

Vineri

Mi-a rămas în minte o replică „fericirea sperie”, probabil din frică de a nu trăi dezamăgiri...

Mi-a scânteiat o idee. Dar nu o voi scrie. Este una din sinceritățile secrete pe care nu o voi împărtăși decât la momentul oportun, așa m-a învățat mama, să nu-mi devorez intimitatea.😀 Am fost la spectacolul „Fazanul" de la Teatrul Luceafărul, montat de Slava Sambriș. Mi-a rămas în minte o replică „fericirea sperie”, probabil din frică de a nu trăi dezamăgiri. Seara acasă. Suntem toți, sănătoși și vorbim multe, despre noi, despre cosmos și constelații, despre dinozauri, despre fericire.

Bine, am hotărât să mărturisesc încă una din sinceritățile mele secrete. Citesc în fiece zi „Sarcina pe săptămâni”, la moment sunt la capitolul „sarcina în săptămâna a 10-a”. Da m-a binecuvântat frumos viața la 33 de ani.

„Și asta a fost tot”, este una din replicile mele din spectacolul „Iluzii".

Veniți la teatru!

XS
SM
MD
LG