„Ieri marxismul – azi ortodoxismul, / Ieri proletcultismul – azi anticomunismul, / Ieri dictatura – azi numai ura./ Uraaa!”
Cu acest text, intitulat „Coda la zi” se încheie ultima carte a scriitorului Radu Cosaşu, apărută recent la Editura Polirom sub titlul: „Anti-damblale”.
Ca şi în cartea, întîmpinată cu elogii, „Viaţa ficţiunii după o revoluţie” (Polirom, Iaşi, 2016), Cosaşu comentează cu ironie blîndă evoluţiile şi involuţiile de după 1945 pînă-n ziua de azi. Privirea sa ascuţită de scriitor e potenţată de un scepticism lucid care pluteşte deasupra scrierilor sale, incomode, ca un înger păzitor, invizibil.
Acest înger păzitor, însă, nu l-a avertizat întotdeauna pe Radu Cosaşu, atunci cînd era pîndit de oameni în care avea încredere şi pe care îi considera amici. N-avea de unde să ştie că una din aceste persoane care s-a apropiat de el în perioada de tranziţie de la stalinism la ceauşismul naţionalist avea sarcina de a-l spiona. Este vorba despre Ivan Deneş (n. Timişoara 1928 - m. Berlin 2011), un iscoditor profesionist, cotat cu acea agerime care-i permitea să-şi camufleze perfect îndeletnicirea secretă, încredinţată de poliţia politică, temuta Securitate.
Despre Deneş se ştie c-a furnizat Securităţii date sensibile despre manuscrisul memoriilor lui Belu Zilber, folosit ca martor în procesul intentat ex-ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu, că a fost trimis în 1970 în Occident şi că a spionat redacţia postului de radio Europa liberă. Din 1949 pînă-n 1989, Deneş a predat Securităţii nenumărate informaţii, „operativ valoroase”, inclusiv despre Radu Cosaşu.
În urma unor informaţii culese de Ivan Deneş şi transmise Securităţii sub semnătura conspirativă „Aurel Bantaş”, Radu Cosaşu a devenit, în 1965, un „obiectiv”, suspectat de acţiuni contrarevoluţionare şi de faptul că „duce o activitate de agitaţie duşmănoasă pe linia naţionalismului evreiesc”.
Suspiciunile Securităţii, întreţinute de către neobositul „Aurel Bantaş”, au avut repercusiuni directe şi indirecte. Astfel, „Un film cu o fată fermecătoare”, în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu de Radu Cosaşu, a fost interzis în 1967. Într-o cronică, apărută în organul central al PCR, „Scînteia” din 17 martie 1967, filmul este aspru criticat, insinuîndu-se că ar fi o apologie a decadenţei, inspirată din viaţa occidentală, şi că denaturează realitatea tineretului din România. În acelaşi an, 1967, „Aurel Bantaş” s-a grăbit să anunţe Securitatea că Radu Cosaşu i-a dat să citească „o nouă piesă”, atrăgînd atenţia asupra faptului că aceasta „ridică nişte probleme grele”. Cu alte cuvinte, că este o scriere literară, similară celor care în limbaj securistic au fost calificate drept duşmănoase sau ostile.
În opinia lui Deneş („Aurel Bantaş), „poziţia lui Radu Cosaşu este cea a unui om disperat care şi-a pierdut oarecum busola. De la criticarea, pe tonul pe care îl face(!), a realităţilor noastre literare şi pînă la concluzii de ordin general asupra vieţii nostre sociale, în ansamblul ei, nu mai este decît un singur pas.” (Citat din „Aurel Bantaş”, ACNSAS, I 260856, vol. 1, f. 27).
