Astăzi, 13 septembrie, scriitorul german din România, Eginald Schlattner, a împlinit vîrsta de 85 de ani.
Despre Schlattner s-au scris în ultimii ani vrute şi nevrute. Cu certitudine, Schlattner este unul dintre cei mai importanţi scriitori din România, tradus în opt limbi (în portugheză, rusă, spaniolă, română etc.) şi care a folosit ca material literar primar propria sa biografie, cît şi experienţele dramatice pe care le-a trăit de-a lungul vieţii. El s-a încăpăţînat să rămînă în România. Asta, după ce, la începutul anilor 1990, majoritatea germanilor a plecat, luîndu-şi „rămas bun de la propria istorie”, precum s-a exprimat cu amărăciune nedisimulată autorul Schlattner într-un text autobiografic apărut în revista müncheneză, „Spiegelungen”.
Cu prilejul lansării a două cărţi, Odem („Răsuflare”) şi Mein Nachbar, der König („Vecinul meu, regele”) la Casa Literaturii din Berlin, în 2012, scriitorul Ernest Wichner şi el originar din România, fost membru al Grupului de Acţiune Banat, a schiţat traseul biografic al lui Eginald Schlattner.
Wichner a amintit în acest context că scriitorul sas Schlattner s-a născut la Arad, că a fost student la hidrologie la Cluj, că fusese arestat în 1957 şi condamnat politic la doi ani de închisoare, că s-a hotărît în 1973 să studieze teologia evanghelică, devenind apoi preot, şi că trăieşte în localitatea Roşia, în apropierea oraşului Sibiu.
Michaela Nowotnick a relatat cu acelaşi prilej că se ocupă de arhivarea documentelor lui Schlattner şi că a descoperit mai multe manuscrise. Între acestea s-au aflat şi cele două scrieri, amintite mai sus, pe care le-a editat şi publicat.
Nowotnick este, de altfel, şi autoarea unei teze de doctorat (intitulată: „Biografia de care nu poţi scăpa”, Köln, 2016), dedicată scriitorului Schlattner. Acesta a publicat între anii 1998 şi 2005 trei romane autobiografice în care oferă cititorilor o adevărată frescă a unei perioade istorice zbuciumate.
Este vorba despre romanul: „Der geköpfte Hahn” („Cocoșul decapitat” - Editura Paul Zsolnay, Viena, 1998, tradus în limba română și publicat la Editura Humanitas din București, în anul 2001, ecranizat de Radu Gabrea, în 2006), despre „Rote Handschuhe” („Mănușile roșii” - Editura Paul Zsolnay, Viena, 2000, tradus în limba română și publicat la Editura Humanitas în anul 2003, ecranizat tot de Radu Gabrea, în 2011) şi despre „Das Klavier im Nebel” („Pianul din ceață”, Editura Paul Zsolnay, Viena, 2005; tradus în limba română şi apărut la Editura Cartier din Chișinău, în 2014). În toate aceste romane cu cheie, Schlattner evocă perioada 1944-1959, punînd un accent special pe perioada detenţiei de la sfîrşitul anilor 1950. Multe din personajele care apar în aceste romane apar şi în ultima sa carte „Wasserzeichen” („Filigran”, Editura Pop, Ludwigsburg, 2018), unele cu nume schimbate, dar uşor identificabile. De data aceasta, Schlattner evocă ultimii ani de liceu la Braşov, care se numea atunci Oraşul Stalin, descrie, pe larg, atmosfera sufocantă din primii ani ai stalinismului şi încercările unor tineri liceeni de a-şi crea o normalitate iluzionară într-un mediu ostil, deprimant şi represiv.
Acţiunea se desfăşoară în două planuri, iar naratorul apare sub sub numele său real. Primul plan este plasat într-o mănăstire ortodoxă în care povestitorul auctorial, adică preotul evanghelic Eginald Schlattner, se retrage periodic pentru a medita şi pentru a-şi scrie romanul. În cel de-al doilea plan autorul evocă retrospectiv anii de liceu, amintind, pe scurt, şi de primii ani de studenţie la Cluj şi de arestarea sa în anul 1957. Din galeria amplă a personajelor se evidenţiază unele figuri zugrăvite cu multă empatie nostalgică, altele prezentate cu un sentiment de aversiune, pe alocuri, nestăpînit şi, desigur, subiectiv.
Reamintirea primelor relaţii de dragoste îi oferă materialul literar pentru a scoate în relief trei personaje feminine: Sara, o fată jumătate săsoaică şi jumătate evreică, rudă cu un ofiţer de Securitate, Blau. Ofiţerul apare sub acest nume şi în romanul „Mănuşile roşii”, iar din dosarele întocmite de fosta poliţie politică ştim că numele său real este Ernest Deitel.
Cea de-a doua figură feminină zugrăvită în acest context este o fată cu numele emblematic Awemaria, fiica unui personaj real-existent pe care romancierul îl înfăţişează dintr-o perspectivă mult prea blîndă. (Din materialele păstrate în arhivele Securităţii rezultă că acest personaj a avut o contribuţie însemnată la înconjurarea operativă a multor oameni care în acea perioadă deveniseră victime ale prigoanei sau justiţiei politice staliniste.)
Cu o iritare nestăpînită, Schlattner o evocă şi pe cea de-a treia iubită, Annemarie Schönmund. În roman, ea apare ca o tînără elevă şi apoi studentă, atrasă de tentaţia comunismului, care la un moment dat îl părăseşte pe narator, pentru a se căsători, cu acceptul Securităţii, cu un vest-german. Şi această figură literară are un pandant real cu o biografie cu mult mai nuanţată, chiar tragică, decît în tabloul oferit de autor în această autoficţiune. Naratorul niciodată nu a putut depăşi suferinţa care i-a provocat-o Annemarie Schönmund, despărţindu-se de el.
Romanul „Filigran” completează trilogia amintită şi oferă publicului pe 625 de pagini o evocare plastică şi sugestivă a oamenilor şi moravurilor unei epoci dramatice din istoria recentă a României.
O traducere în limba română a acestui ultim roman ar fi şi un cadou pentru Eginald Schlattner cu prilejul împlinirii vîrstei de 85 de ani. Universitatea din Cluj, de altfel, i-a şi făcut un cadou, pregătind o ediţie specială a publicaţiei „Studia Germanica Napocensia” care urma să-i fie înmînată astăzi.
