Jurnalul lui Mihail Sebastian și muzica (II)

16 februarie 1997

„Univers cultural: Din lumea muzicii”.

Jurnalul lui Mihail Sebastian și muzica. (Redactor: Victor Eskenasy).


Partea a doua a serialului consacrat muzicii așa cum s-a reflectat în paginile jurnalului lui Mihail Sebastian, publicat la editura Humanitas în 1996.

Din nou despre Jurnalul lui Mihail Sebastian și muzică; din mai multe rațiuni. Intre ele, fiindcă este vorba de un inestimabil document al vieții spirituale și politice românești din perioada interbelică; o frescă în același timp al unui apus de veac, ale cărui mesaje, subtexturi, tente de culoare, se cuvin cunoscute și, aș spune, în fața căreia se cade să reflectezi, să te strădui să le pătrunzi înțelesul. Pe de altă parte, fiindcă în cultura generațiilor post-belice, cărora le aparțin - în cultura literară ca și în cea muzicală - golurile, eclipsele cunoașterii, urmare a privațiunilor anilor de regim comunist, sînt atît de greu de recuperat, chiar în condițiile libertății de astăzi! In Occident se vorbește intens despre dispariția discului compact clasic, în viitorul apropiat. Un alt motiv de a vă semnala înregistrări rare din ultimii ani cu siguranță, din nefericire, cvasi-necunoscute în România.

Jurnalul lui Sebastian, așadar. In anii 1937-38 peste România se așternea încet umbra unui regim autoritar și Mihail Sebastian avea să o înțeleagă treptat. “Condeiul meu e plin de obstacole, plin de scrupule, plin de ezitări. Nu așa se scrie un roman [...] - nota el la 8 ianuarie 1937, pentru a adăuga peste cîteva rînduri: “dacă nu aș fi evreu, dacă, prin urmare, piesele mele ar fi putut fi reprezentate, e foarte probabil că aș fi devenit “autor dramatic”... Dar așa, experiența primei piese -- a Jocului de-a vacanța, în speță -- îmi ajunge”.

Și, nota el, spre toamnă: “Voiaj ratat, romanul pierdut (la Paris, peste vară, manuscrisul romanului “Accidentul”), piesa scoasă din repetiții, probabil definitiv. Mă aflam în fața unei toamne bogate, în fața unei ierni laborioase ... și acum nu mai aștept nimic. Imi rămîne biroul Roman (cel de avocat), articolele de la “Independența” (criticile sale muzicale, deci), sila de a fi treaz... Mi se pare că sunt la limită... Am așa de puține rațiuni adînci de a trăi, încît o înîmplare ca asta... devine pentru mine un prilej de moarte.”

Intre atîtea dezamăgiri și deprimări rămînea ca sprijin, deocamdată, muzica, cea ascultată nopțile la radio, cea a formidabilei vieți muzicale bucureștene... „14 ianuarie 1937 - Duminică de primăvară, insuportabil de frumoasă. Am început-o bine, dimineața la concertul lui Cortot (Franck, Ravel, Debussy, Bach)...

Insert 1: Franck, Sonata pentru vioară și pian (Dante HPC013).

César Franck, Sonata pentru pian și vioară în la major avîndu-i ca soliști pe pianistul Alfred Cortot și violonistul Jacques Thibaud; o înregistrare din anii '30, transfer recent pe un disc compact al companiei “Dante”. Alfred Cortot, marele reprezentant al școlii muzicale franceze de pian se născuse în 1877 la Nyon, în Elveția. In plină maturitate muzicală, venerat profesor, Cortot era, la momentul acestei înregistrări, un oaspete familiar melomanilor bucureșteni la fel ca și colegul său de generație Jacques Thibauld. Avea să-i separe în cele din urmă doar atitudinea filo-nazistă adoptată de Cortot în cursul anilor de ocupație ai Franței. Thibaud, născut în 1880, remarcabil pentru puritatea sunetului viorii, combinată cu o căldură instinctivă a expresiei, avea să se afle și el la București în martie același an 1937.

Sebastian era prezent la două dintre concertele sale notînd, și el cu un instinctiv simț al calității, interpretarea concertului de vioară în re major de Mozart cu un Adagio -- nota scriitorul -- “de o melancolie plutitoare”. Mozart, în care Thibaud excela, la fel ca și în interpretarea pieselor școlii romantice franceze. Ascultați-l aici într-o înregistrare datată 1936, a Rondo-ului de Mozart; un disc compact rar, EMI-Toshiba, dintr-o colecție istorică, intitulată “Arta Violoniștilor Virtuoși”:

Insert 2: Mozart, Rondo (EMI/Toshiba CE25-5888).

Concertul din martie al lui Thibaud era precedat de un recital al lui Cortot care, își nota Sebastian, interpreta un program exclusiv Chopin, “toate preludiile”, un scherzo, o fantezie, Sonata în si minor, trei valsuri și, mai ales, o nocturnă, „nocturna «noastră»” de la Brăila, în mi bemol:

Insert 3: Nocturne Op. 9, No. 2 (Arkadia CDHP 510.1).

Alfred Cortot intepretînd nocturna amintită de Mihail Sebastian, aici pe un disc compact Arkadia. Pentru mulți melomani, Cortot rămîne în fapt în istoria discului acestui secol ca un maestru al operei lui Chopin. In același repertoriu, mai puțin cunoscut astăzi, excela la mijlocul celui de-al treilea deceniu și pianistul polonez Ignaz Friedman, născut în 1882, stabilit în acei ani la Copenhaga. Celebru virtuos al pianului, cunoscut pentru tehnica sa fină cu un control superb al tonului - scriu astăzi exegeții săi - Friedman a urmat o impresionantă carieră pe podium cu peste 2800 de concerte și recitaluri; între ele și cel din București, notat de Sebastian la 19 martie 1937. Inregistrarea pe care v-o propun, o Mazurkă în si bemol major, făcută pentru Columbia, la Londra, datează din septembrie 1926; un disc compact al casei britanice Appian dintr-o antologie a unor rarissime mărturii din epoca de aur a pianului.

Insert 4: Chopin (Appian CDAPR 7014).

O rară înregistrare a lui Ignaz Friedman. Vă vorbeam de instinctul muzical al scriitorului Mihail Sebastian, improvizat și anonim cronicar al vieții de concert bucureștene din anii 30, scriind sub pseudonimul Flaminius pentru ziarul “Independence roumaine”.

Intrebat în decembrie 1937 de scriitorul Antoine Bibescu dacă are, citez din jurnal, “înclinare naturală pentru muzică”, Sebastian își nota mărturisirea: “I-am răspuns că nu: am venit spre muzică din curiozitate, pentru a intra într-un domeniu pe care nu-l cunoșteam -- și cred că am început să o iubesc, prin aplicație, prin efort. Foarte rar am momente de abandon adevărat. De altfel, nici nu știu dacă ceea ce numesc “abandon” este felul just de a asculta muzica. Nu am încredere în reveria confuză, puțin destrămată, în care mă las legănat în timpul unui concert. Incerc, dimpotrivă să ascult frază cu frază, analitic, gramatical. Incerc să ascult o bucată de muzică așa cum citesc o carte”.

In primăvara lui 1937, în ajun de paști, ascultase de la Leipzig, oratoriul lui Bach, Pasiunile după Matei. “Nu e numai o mare bucurie muzicală: a devenit o superstiție pe care o consider voitoare de bine” -- și adăuga el: “sînt pasagii pe care le aștept, le prevăd, le urmărescu. Nu mă mai surprinde nimic și nu mai ascult cu timiditatea din trecut”. [...] “Incă odată, am fost fericit regsind aria tenorului din partea întîi, Ich will bei meinem Jesu wachen...”

Insert 5: Bach, Matthaeus Passion.

Lunile martie și aprilie 1937 aveau să fie un adevărat regal muzical, începînd cu concertul de la 28 martie condus de dirijorul Herman Scherchen.
„Aseară concertul Casals Enescu la Filarmonică” -- ultima notă, de la 10 decembrie a unui concert din 1937.

Insert 6: Brahms, Dublul Concert pentru vioară, violoncel și orchestră.

Un an care se încheia cu instalarea guvernului ultra-naționalist, xenofob, Goga-Cuza. “Se așteaptă pentru mîine, poimîine primele măsuri antisemite de stat: revizuirea cetățeniilor, probabil eliminarea din barouri, în orice caz eliminarea din presă. Voi pierde locul la Fundație? Foarte posibil. ... Și în asemenea condiții, a scrie literatură nu devine o stupidă copilărie?” O notă datată 29 decembrie și premonițiuni care aveau să se împlinească imediat.

O zi mai tîrziu, nota Sebastian, “se retrag permisele de tren ale ziariștilor. Se interzice evreilor profesiunea de ziarist”. Nu îi rămînea, și doar pentru puțină vreme, decît muzica: “mult Mozart, foarte mult Mozart, e poate singurul lucru care mă mai poate consola de tot ce se întîmplă.” “Mă mai amăgesc seara, ascultînd muzică. [...] Un fel de narcotic, sau un fel de bravadă. E ca și cum mi-aș spune că nu e totuși totul, absolut totul pierdut”.

Iar anul 1938 nu promitea nimic bun. Oricum, la 20 ianuarie, pierdea și bucuria de a asculta radioul, stricat. “Nu am pe nimeni să văd în tot orașul ăsta mare, n-am nimănui nimic de spus, n-am de la nimeni nimic de aflat, citesc fără prea multă convingere.” Se încheia un ciclu din viața sa, începea cel din urmă, întîi cu intuiția apoi cu realitatea războiului și a persecuțiilor antievreiești.