De la debutul timid al lui Ion Druţă la spovedanie sublimă a Evgheniei Solomonova
Una dintre cele mai sensibile chestiuni care s-a discutat la Chişinău în contextul Perestroikăi a fost legată de limbă. De la articolul mai degrabă timid a lui Ion Druţă, "Povară sau tezaur sfânt?" din iulie 1987 apărut în Literatura şi arta, asistăm în scurt timp la apariţia unui articol seminal, "Veşmântul fiinţei noastre," adevărat manifest al mişcării naţionale, semnat de scriitorul Valentin Mândâcanu şi publicat în aprilie 1988 de revista Nistru. Valentin Mândâcanu ridică probleme considerate tabu până atunci, precum denumirea corectă a limbii, revenirea la alfabetul latin, rolul limbii în perpetuarea identităţii naţionale, dar şi rusificarea şi deznaţionalizarea începută de ţarism şi continuată de sovietici.
Prezintă un interes deosebit, din acest unghi de vedere, reacţia unor reprezentanţi ai naţiunii dominante în URSS – ruşii şi rusolingvii de la noi. Marea majoritate a acestora au reacţionat bolnăvicios la cerinţele moldovenilor de a li se face dreptate în problema lingvistică şi nu numai. Au existat însă şi unele excepţii. Una dintre aceste excepţii exemplare este Victor Grebenşcikov, devenit ulterior consilier al preşedintelui Snegur pe probleme etnice. Într-un articol apărut în Viaţa Satului din 31 martie 1988, întitulat sugestiv "Sunt un amic al graiului moldovenesc", Grebenşcikov mărturiseşte că a venit în Moldova din regiunea Omsk 16 ani în urmă, şi-a făcut studiile superioare la Chişinău, şi-a găsit prietena de viaţă aici şi a devenit între timp „moldovean neaoş…şi această contopire cu pământul şi poporul o datorez cunoaşterii limbii moldoveneşti”.
„Pe mine, spune Grebenşcikov, ca şi pe patrioţii acestui plai, mă doare adânc marea durere a neamului – limba. Roşesc când rudele şi prietenii din Siberia mă întreabă: de ce aşa de rar se aude limba moldovenească în capitala republicii? Mi-i ruşine de prietenul meu moldovean, care-şi cere scuze în faţa unui ucrainean, născut şi crescut în Moldova, pentru câteva vorbe, rostite în limba maternă. Mă doare şi pentru acei părinţi, care cu greu aleg câte un cuvânt rusesc pentru a găsi limbă comună cu proprii copii!”.
O altă mărturie aparţine Evgheniei Solomonova, ziaristă din Criuleni. În "Scrisoare deschisă populaţiei rusofone din Moldova", apărută în ziarul Învăţământul public din 10 iunie 1989, Solomonova spune că a venit timpul ca vorbitorii de limbă rusă din Moldova să-şi pună întrebări precum ar fi: „Cine sîntem? Când şi cum am venit aici, pe pământul moldovenilor? Ce am adus cu noi? Ce am făcut noi pentru patria noastră cea de-a doua?”.
Şi continuă cu o critică la adresa semenilor săi: „Sub influenţa politicii naţionale staliniste s-a format un stereotip în gândirea noastră …Noi ne-am format psihologia “fratelui mai mare”, care trebuie să îndrume, dar nu este obligat să ţină cont şi el de opinia “fratelui mai mic”, cu atât mai puţin, să înveţe limba lui, istoria şi cultura lui…Cu părere de rău, acest spirit domină până în ziua de azi. Faptul că cerem două limbi de stat este concludent în acest sens”.
Evghenia Solomonova anticipează şi eventuale obiecţii care ar fi ridicate de fraţii săi întru limbă: „Mulţi îmi vor obiecta: în ce constă vina poporului rus, care el însuşi a fost victimă a represiilor staliniste şi a stagnării? Doar e vorba de o nenorocire generală a noastră, şi nu de o vină? Dragi concetăţeni! După părerea mea, suferinţele noastre nu ne pot justifica în ochii acelora, pe care noi i-am forţat să ne împărtăşească nenorocirea noastră”.
„…Echitatea cere să găsim un mijloc de compensare pentru oamenii care, în urma deportărilor, au pierdut practic toată averea lor. Echitatea cere ca şi condiţiile locative ale populaţiei de bază să fie, cel puţin, la acelaşi nivel cu locuinţele oamenilor, care au venit aici nu demult”, îşi încheie spovedania sa din iunie 1989 concetăţeana noastră Evghenia Solomonova.
Prezintă un interes deosebit, din acest unghi de vedere, reacţia unor reprezentanţi ai naţiunii dominante în URSS – ruşii şi rusolingvii de la noi. Marea majoritate a acestora au reacţionat bolnăvicios la cerinţele moldovenilor de a li se face dreptate în problema lingvistică şi nu numai. Au existat însă şi unele excepţii. Una dintre aceste excepţii exemplare este Victor Grebenşcikov, devenit ulterior consilier al preşedintelui Snegur pe probleme etnice. Într-un articol apărut în Viaţa Satului din 31 martie 1988, întitulat sugestiv "Sunt un amic al graiului moldovenesc", Grebenşcikov mărturiseşte că a venit în Moldova din regiunea Omsk 16 ani în urmă, şi-a făcut studiile superioare la Chişinău, şi-a găsit prietena de viaţă aici şi a devenit între timp „moldovean neaoş…şi această contopire cu pământul şi poporul o datorez cunoaşterii limbii moldoveneşti”.
„Pe mine, spune Grebenşcikov, ca şi pe patrioţii acestui plai, mă doare adânc marea durere a neamului – limba. Roşesc când rudele şi prietenii din Siberia mă întreabă: de ce aşa de rar se aude limba moldovenească în capitala republicii? Mi-i ruşine de prietenul meu moldovean, care-şi cere scuze în faţa unui ucrainean, născut şi crescut în Moldova, pentru câteva vorbe, rostite în limba maternă. Mă doare şi pentru acei părinţi, care cu greu aleg câte un cuvânt rusesc pentru a găsi limbă comună cu proprii copii!”.
O altă mărturie aparţine Evgheniei Solomonova, ziaristă din Criuleni. În "Scrisoare deschisă populaţiei rusofone din Moldova", apărută în ziarul Învăţământul public din 10 iunie 1989, Solomonova spune că a venit timpul ca vorbitorii de limbă rusă din Moldova să-şi pună întrebări precum ar fi: „Cine sîntem? Când şi cum am venit aici, pe pământul moldovenilor? Ce am adus cu noi? Ce am făcut noi pentru patria noastră cea de-a doua?”.
Şi continuă cu o critică la adresa semenilor săi: „Sub influenţa politicii naţionale staliniste s-a format un stereotip în gândirea noastră …Noi ne-am format psihologia “fratelui mai mare”, care trebuie să îndrume, dar nu este obligat să ţină cont şi el de opinia “fratelui mai mic”, cu atât mai puţin, să înveţe limba lui, istoria şi cultura lui…Cu părere de rău, acest spirit domină până în ziua de azi. Faptul că cerem două limbi de stat este concludent în acest sens”.
Evghenia Solomonova anticipează şi eventuale obiecţii care ar fi ridicate de fraţii săi întru limbă: „Mulţi îmi vor obiecta: în ce constă vina poporului rus, care el însuşi a fost victimă a represiilor staliniste şi a stagnării? Doar e vorba de o nenorocire generală a noastră, şi nu de o vină? Dragi concetăţeni! După părerea mea, suferinţele noastre nu ne pot justifica în ochii acelora, pe care noi i-am forţat să ne împărtăşească nenorocirea noastră”.
„…Echitatea cere să găsim un mijloc de compensare pentru oamenii care, în urma deportărilor, au pierdut practic toată averea lor. Echitatea cere ca şi condiţiile locative ale populaţiei de bază să fie, cel puţin, la acelaşi nivel cu locuinţele oamenilor, care au venit aici nu demult”, îşi încheie spovedania sa din iunie 1989 concetăţeana noastră Evghenia Solomonova.