Intre multe subiecte aduse în discuție odată cu apropierea alegerilor parlamentare europene, pe plan cultural comentatorii revin asupra imnului Uniunii Europene. Imnul este o adaptare instrumentală a “Odei bucuriei”, partea finală a Simfoniei a 9-a de Beethoven și are o problemă: adaptarea a fost realizată nu de altcineva decît de dirijorul german Herbert von Karajan, în tinerețea sa un nazist convins, membru cu două carnete al partidului național-socialist între 1935 și 1945.
Or, se spune astăzi, simbolul sonor al Europei unite ar trebui să se bucure de o valoare nepătată, în concordanță totală cu valorile europene contemporane. “Un imn este întotdeuna ceea ce oamenii fac din el și din moment ce este vorba de un simbol politic, el constituie în aceeași măsură o problemă politică”, scrie în pagina de dezbateri a cotidianului Le Monde, Esteban Buch, un cunoscut specialist al raporturilor dintre politică și muzică, în prezent director de studii la Școala de înalte studii în științele sociale de la Paris.
Istoria contribuției lui Karajan este mai puțin cunoscută. El a fost solicitat în mod evident din cauza notorietății lui în anii 70, în calitate de șef al Filarmonicii din Berlin. Solicitarea de a face adaptarea după Beethoven a venit în iulie 1971 din partea secretarului general al Consiliului Europei, Lujo Toncic-Sorinj, un relativ apropiat al dirijorului. “Mă las complet la sugestia și dorințele tale, inclusiv în ce privește orchestra și locul de execuție a imnului” îi scria lui Karajan, tutuindu-l, secretarul general. Răspunsul venea imediat: “Herr von Karajan este foarte interesat de perspectiva de a face un aranjament al “Imnului bucuriei” și de a-l dirija pentru înregistrarea pe disc.
Inutile au fost discuțiile în lunile următoare pentru a face – se scria într-un memorandum oficial – ca “de imnul european să nu profite nici o persoană sau editură”. Karajan își impunea voința de a fi proprietarul adaptării lucrării lui Beethoven, a cărei partitură o înregistra la editura Schott și pe care o înregistra apoi și pe disc la casa Deutsche Grammophon.
Așa se ajungea ca la 5 mai 1972, de ziua Europei, să fie lansat de către Euroviziune imnul european a cărui istorie, scrie profesorul Esteban Buch face astfel parte din ambiguitățile istorice ale timpurilor recente. Deși o compilație instrumentală a părții corale a Simfoniei a 9-a, imnul Europei nu poate să nu aducă în urechi versul lui Schiller din “Oda bucuriei”, “ca toți oamenii să devină frați”. Frați cu un personaj cum a fost Karajan? O ironie a soartei pentru o Europă care pretinde să facă soclul unui proiect politic din drepturile omului și democrație, scria recent Esteban Buch.
Or, se spune astăzi, simbolul sonor al Europei unite ar trebui să se bucure de o valoare nepătată, în concordanță totală cu valorile europene contemporane. “Un imn este întotdeuna ceea ce oamenii fac din el și din moment ce este vorba de un simbol politic, el constituie în aceeași măsură o problemă politică”, scrie în pagina de dezbateri a cotidianului Le Monde, Esteban Buch, un cunoscut specialist al raporturilor dintre politică și muzică, în prezent director de studii la Școala de înalte studii în științele sociale de la Paris.
Istoria contribuției lui Karajan este mai puțin cunoscută. El a fost solicitat în mod evident din cauza notorietății lui în anii 70, în calitate de șef al Filarmonicii din Berlin. Solicitarea de a face adaptarea după Beethoven a venit în iulie 1971 din partea secretarului general al Consiliului Europei, Lujo Toncic-Sorinj, un relativ apropiat al dirijorului. “Mă las complet la sugestia și dorințele tale, inclusiv în ce privește orchestra și locul de execuție a imnului” îi scria lui Karajan, tutuindu-l, secretarul general. Răspunsul venea imediat: “Herr von Karajan este foarte interesat de perspectiva de a face un aranjament al “Imnului bucuriei” și de a-l dirija pentru înregistrarea pe disc.
Inutile au fost discuțiile în lunile următoare pentru a face – se scria într-un memorandum oficial – ca “de imnul european să nu profite nici o persoană sau editură”. Karajan își impunea voința de a fi proprietarul adaptării lucrării lui Beethoven, a cărei partitură o înregistra la editura Schott și pe care o înregistra apoi și pe disc la casa Deutsche Grammophon.
Așa se ajungea ca la 5 mai 1972, de ziua Europei, să fie lansat de către Euroviziune imnul european a cărui istorie, scrie profesorul Esteban Buch face astfel parte din ambiguitățile istorice ale timpurilor recente. Deși o compilație instrumentală a părții corale a Simfoniei a 9-a, imnul Europei nu poate să nu aducă în urechi versul lui Schiller din “Oda bucuriei”, “ca toți oamenii să devină frați”. Frați cu un personaj cum a fost Karajan? O ironie a soartei pentru o Europă care pretinde să facă soclul unui proiect politic din drepturile omului și democrație, scria recent Esteban Buch.