Proiectul noului statut al PCM nu făcea referire la independenţa RSS Moldova, ci opera doar cu expresia „suveranitate de stat”.
La sfârşitul lunii aprilie 1991, Grigore Eremei semnează un document potrivit căruia se creează o comisie pentru elaborarea proiectului noului program al Partidului Comunist al Moldovei. În comisia respectivă se regăsesc nume cunoscute care vor deţine posturi importante după declararea independenţei Republicii Moldova în 27 august 1991.
Astfel, printre aceştia erau Gheorghe Rusnac, viitor rector al Universităţii de Stat din Moldova, actualmente ambasador în Italia; Emil Ciobu, ulterior ambasador al R. Moldova în România; la elaborarea capitolului despre „politica naţională” au participat Valeriu Moşneaga, profesor şi şef catedră politologie la USM şi Valentin Beniuc, viitor ministru al educaţiei în timpul guvernării PCRM; Andrei Hropotinschi, viitor redactor-şef la „Moldova Suverană” şi Gheorghe Gorincioi, până nu demult preşedinte al CNA; Ion Guţu, al doilea secretar al CC al PCM, viitor vicepremier şi ministru al economiei şi reformelor în guvernul Ciubuc-1 etc.
Evocarea acestor nume este importantă, întrucât unele idei exprimate în proiectul noului program al Partidului Comunist al Moldovei se regăsesc în programul PCRM de azi. De exemplu, în ceea ce priveşte platforma politică a PCM, partidul îşi propune să devină un partid democratic, care recunoaşte preeminenţa deciziilor adoptate de Parlament. Această afirmaţie este contrazisă însă de alta, conform căreia PCM se supune PCUS, deci Moscovei.
În ceea ce priveşte evaluarea trecutului Partidului Comunist, noul program al PCM dă vina în continuare pe Stalin şi îl ridică în slăvi pe Lenin, cel care – se ştia foarte bine şi atunci – a creat sistemul represiv sovietic, primele lagăre de concentrare, a lansat primele deportări, a folosit gazul toxic împotriva ţăranilor recalcitranţi. Se insistă în continuare asupra ideii că socialismul a fost deformat de Stalin, iar în privinţa greşelilor din anii stagnării se face referinţă doar la birocraţia excesivă, centralizarea puterii, nu şi la continuarea represiunilor politice.
Proiectul noului statut al PCM nu face referire la independenţa RSS Moldova, ci operează doar cu expresia „suveranitate de stat”, ceea ce trădează susţinerea pentru un nou tratat unional, încălcând astfel numeroase decizii ale Sovietului Suprem potrivit cărora poziţia oficială a Chişinăului era de independenţă politică completă de Moscova.
În domeniul aşa numitei „politici naţionale”, se stipula că moldovenii şi românii au origini istorice şi culturale comune. Mai mult, că ar exista o „naţiune moldovenească” distinctă, implicit în sens etnic. Se trec în revistă pericole în relaţiile interetnice, accentuându-se „extremismul naţional” - adică se arată cu degetul în special spre mişcarea naţională a basarabenilor, iar şovinismul, se are în vedere cel al ruşilor şi rusofonilor, e menţionat ca pericol secundar. Asta însemna că nici în acest domeniu noul program al PCM nu propunea nimic nou, reiterând de fapt teze de tip stalinist.
În domeniul economic, PCM se exprima împotriva proprietăţii private asupra pământului. Astfel, ţăranii urmau să devină doar posesori, nu şi proprietari de-adevăratelea al pământului.
În ansamblu, se observă că proiectul noului program al PCM din aprilie 1991 nu era nici pe departe unul radical cum era de aşteptat. Din contra, el reflecta o mimare de reformare, nu o dorinţă de a reface partidul pe o temelie solidă, europeană, bazată pe condamnarea comunismului ca ideologie şi practică politică. PCRM de astăzi e urmaşul acelui partid care nu putea fi reformabil.