Vasile Botnaru în dialog cu părintele Vasile Ciobanu, scriitorul Vladimir Beșleagă și editorul Gheorghe Erizanu.
Astăzi vă propun să ascultaţi continuarea discuţiei de la masa rotundă a Europei Libere, la care au participat scriitorul Vladimir Beşleagă, protoiereul Vasile Ciobanu, parohul bisericii Sfântul Nicolae din satul Costeşti, raionul Ialoveni, şi Gheorghe Erizanu, directorul editurii Cartier.
Prima parte am difuzat-o acum o săptămână şi o puteţi auzi, dacă aţi ratat-o cumva, pe pagina de Internet a Europei Libere. Pentru asta, lucru ştiut, trebuie să accesaţi opţiunea „programul”, acolo o să apară un calendar, alegeţi ziua a 24 din luna aprilie, să zicem, şi ascultaţi sau descărcaţi emisiunea duminicală precedentă.
Iată câteva din ideile, pe care le-au formulat în ediţia precedentă invitaţii Europei Libere:
Vladimir Beşleagă: „...faptul că în acest potop de imagini care sunt, începând de la display-ul computerului, la filme, la toate astea, totuşi răzbat chipurile, imaginile, icoanele sfinte la sufletele tinerilor noştri.”
Vasile Ciobanu: „...dacă în ziua de azi un copilaşi îţi face o icoană din seminţe de fructe, sau îţi face o icoană din orice n-ar fi, e icoană deja, deoarece sufletul imaculat al copilului redă aşa cum poate el. Dar cât poate pune el acolo este tot imaculat şi inocent.”
Gheorghe Erizanu: „...devalorizează icoana pictorul prost, sau iconograful, care nu reuşeşte să transmită mesajul. O icoană realizată bine, nu cred că devalorizează credinţa. Şi nu crezi în Dumnezeu datorită unei icoane, sau îţi schimbi viziunea datorită unei icoane. Icoana face parte dintr-un complex de atribute ale credinţei.”
Pentru coloana sonoră a emisiunii de astăzi am folosit piese din repertoriul Corului Union Fenosa, înregistrate cu mai mulţi ani în urmă.
Vasile Ciobanu: „Deunăzi a fost profanată icoana lui Ştefan cel Mare în centru Chişinăului. La ziua aşa-numită a îndrăgostiţilor am văzut că s-a făcut acolo ceva, care este absolut amoral, împotriva moralei noastre, împotriva a ceea ce se numeşte familie binecuvântată. S-au sărutat acolo bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei chiar în preajma icoanei şi nimeni nu a luat nici o atitudine. A scuipa în icoana noastră, Ştefan pentru noi este icoană...
Ţin minte, că la Druţă, dacă nu greşesc eu, în Sfânta Sfintelor, există un episod, când în timpul ateismului, copii au luat, fiind învăţaţi la şcoală, icoanele mamei şi le-au dus în poiata de găini. Şi mama le-a găsit acolo pline de murdărie, de găinaţ. Şi mama în acel moment şi-a ieşit din minţi. Să luăm aminte la aceste momente. Căci va veni timpul şi deja este, când copii noştri dansează pe mormintele noastre. Şi asta a arătat-o şi a văzut-o întreaga Moldovă. Deci, să fim foarte atenţi la momentul cum ne comportăm cu sfinţenia.”
Europa Liberă: Vreau să revin şa subiectul ăsta mai mirean al profanării. Acum pe Facebook, nu ştiu dacă sunteţi vizitatori cu toţii, dar sunt convins că sunteţi familiarizaţi şi Dumneavoastră, părinte Vasile, şi Dumneavoastră, Vladimir Beşleagă, cu atât mai mult, Gheorghe Erizanu. Aţi văzut, de exemplu, pe Facebook o „revendicare”, sau un movement, o mişcare pentru impozitarea bisericilor. Este oare asta o manifestare a profanării, a impietăţii, a atitudinii nepioase faţă de biserică? Sau vi se pare o revendicare normală? În condiţiile în care se discută despre pensii pentru preoţi, salarii de la buget pentru ei? Dacă s-a intrat în subiectul ăsta din partea preoţimii, sau din partea susţinătorilor preoţilor, unele partide au căutat să le ia apărarea în felul ăsta preoţilor. Nu cumva biserica în felul ăsta a provocat o atitudine nepioasă sau exagerat de familiară faţă de slujitorii bisericii? Gheorghe Erizanu, întâi aş vrea părerea dumitale.
Gheorghe Erizanu: „Vasile, nu sunt un mare fan al Facebook-ului şi nu am cont pe Facebook. Eu nu ştiam de această iniţiativă. Pe de altă parte, feţele bisericeşti sunt curtate mai ales înaintea alegerilor, indiferent care sunt ele.”
Europa Liberă: Acum sunt locale.
Gheorghe Erizanu: „Acum sunt locale, au fost parlamentarele, au mai fost parlamentarele.”
Vasile Ciobanu: „Curtaţi şi ispitiţi.”
Gheorghe Erizanu: „Şi unii preoţi cedează, unii nu cedează. Sunt nişte jocuri, pe care eu nu le înţeleg, nu vreau să le accept. Eu nu cunosc dedesubturile de la cine vine, cum vine. A fost discuţia cu legea antidiscriminare, care iarăşi din cauza alegerilor a fost retrasă. Sunt o sumedenia de... a fariseilor se numeşte, da, părinte?”
Vasile Ciobanu: „Dacă vă referiţi la oamenii făţarnici, da.”
Europa Liberă: Domnule Beşleagă, Dumneavoastră cum tălmăciţi îndrăzneala unor tineri, care pun în felul ăsta problema sau discută partea asta cotidiană?
Vladimir Beşleagă: „Eu am avut ocazia să citesc multă literatură şi să reţin în memorie diferite momente şi cazuri. Am făcut o investigaţie în Arhiva naţională, unde am încercat să mă dumiresc ce s-a întâmplat cu bisericile în epoca de după ʼ45 încoace, când s-a instaurat regimul totalitar comunist în Basarabia şi am văzut cât de greu şi ce luptă mare a fost nevoit să ducă clerul şi biserica pentru a supravieţui. Deci, problema impozitelor, problema aşa-ziselor câştiguri exagerate sau a avidităţii unor clerici.”
Europa Liberă: Sau a taxelor impuse.
Vladimir Beşleagă: „Sau a taxelor, toate astea este una foarte veche. Dacă ar fi să ne aducem aminte în perioada interbelică, după ʼ18 până în ʼ41, când a fost un caz foarte răsunător în istoria bisericii basarabene cu părintele mitropolitul Gurie, care a fost acuzat de nişte afaceri, de nişte cutare, cutare. Deci, lucrurile astea s-au întâmplat întotdeauna, dar acestea sunt la periferia bisericii, la nevoile ei gospodăreşti, la lucrurile astea, care nu cred că au un impact asupra prestigiului bisericii.”
Europa Liberă: Da, domnule Beşleagă, dar noi vorbim, despre, - iată Gherghe Erizanu spunea -, faptul că societatea este oglinda bisericii şi invers. Şi atunci când la periferia societăţii cineva îndrăzneşte, sau premeditat într-o campanie ridică problema asta – haideţi să le dăm de la buget preoţilor salarii, sau dimpotrivă – altcineva spune, domnule, dar nu este exagerată taxa pe care o vrea preotul la cununie, sau la botez, sau la înmormântare? Însăşi faptul, că cineva din societate, alias din biserică pune în felul ăsta poblema, ce înseamnă de fapt? Asta e profanarea bisericii? E o răzleţire a societăţii?
Vladimir Beşleagă: „Da, eu cred că lucrurile astea sunt nedorite, dar ele sunt inevitabile, pentru că omul oricum ar rămâne, el rămâne cu multe faţete în activitatea lui şi prin asta se reflectă unele slăbiciuni şi toate astea. Astea sunt inevitabile în orice societate şi în orice perioade, că o să se întâmple, mai ales cum aţi spus şi Dumneavoastră – în perioadele electorale încep să atragă simpatiile sau să-şi propage campania electorală cutare, cutare. Da. Eu cred că nu este o problemă atât de importantă în discuţia noastră, mai ales în zilele astea de Paşte.”
Europa Liberă: Dar eu tocmai pornesc de la premisa că, bunăoară, părintele Vasile Ciobanu este pregătit pentru orice fel de întrebare.”
Vasile Ciobanu: „Dar chiar vreau să intervin la capitolul ăsta, vă rog.”
Europa Liberă: Şi tocmai vreau să vă întreb pe Dumneavoastră, dacă se merită să luaţi în seamă asemenea atitudini din partea societăţii, sau să le neglijaţi? Sau totuşi să le curmăm? Sau să le răspundem pe înţeles oamenilor ăştea, care spun, domnule, de ce nu plătesc impozite? Sau nu cumva maşinile Dumneavoastră, cu care circulă preoţii, sunt exagerat de luxoase şi n-ar trebui să fie la fel cu cele ale politicienilor.
Vasile Ciobanu: „Da, întrebarea este tranşantă şi este o întrebare normală. Da, biserica poate să fie privită şi ca instituţie, în partea ei aşa, văzută. Dar ea este transcedentală. Biserica depăşeşte ceea ce se numeşte spaţiu şi timp. Ea este transcedentală. Şi transistorică. Nici măcar istorică nu este. Biserica a supravieţuit multor fenomene, care se numesc stat.
Chiar în secolul 20 biserica a depăşit ceea ce se numea stat – ţarist, regal, comunist, acum este democratic. Şi ea a mers înainte, ca o corabie, care trece prin furtuni şi nu se mai înneacă niciodată, precum a spus Mîntuitorul. Deci, chestiunea asta de patru ani, de alegeri, astea sunt micronice, în comparaţie cu 20 de sute de ani, care avem stâlpul bisericii, care merge cu rădăcinile sale în Vechiul Testament, acolo unde nici nu era statul.
A propos, nici nu era statul – când au vrut să-şi aleagă rege, Dumnezeu i-a prevenit, că veţi plăti impozite, veţi da fiii voştri la armată, staţi bine aşa. Dar au vrut şi ei să fie ca alţii. Şi pe urmă s-au pricopsit cu Saul şi a rezultat ce a rezultat. În sfârşit, chestiunea asta cu impozitarea – ele nu sunt noi. În perioada sovietică totul se făcea prin chitanţe, iar impozitele se numeau „Fond mira”, aşa-numitul Fond al păcii, care numai Guvernul ştia ce se făcea cu ele şi unde merg.”
Europa Liberă: Numai la pace nu au mers.
biserica a fost aceea, care a păstrat aici limba, cultura, scrisul, arta, tradiţia şi memoria.
Vasile Ciobanu: „Da. Ei, biserica a rezistat. Că biserica a fost întotdeauna ca o mamă, care îşi întinde aripile să-şi apere, ca o cloşcă care îşi apără puii săi. Şi biserica a fost aceea, care a păstrat aici limba, cultura, scrisul, arta, tradiţia şi memoria. Că dacă n-ar fi fost aceasta, era tabula rasa aici şi este meritul bisericii. Acum hai să impozităm pe mama noastră, că am ajuns noi copii zburdalnici. Păi biserica nu va muri, nici la porţile iadului. Dar cei care se văd slujitorii bisericii, preoţii cu frică de Dumnezeu, biserica trăieşte din jertfă. Jertfa nici nu poate fi măsurată. Creştinii uneori dau jertfa şi mai des în taină, să nu ştie nici dreapta ce face stânga, stânga ce face dreapta. Creştinul autentic el dă jertfă.
Jertfa nu poate fi măsurată. Însă ceva, care se vinde acolo ca marfă, să zicem o carte, o lumânare, o iconiţă, care cineva o confecţionează şi o aduce i se plăteşte omului care o aduce.
În fond şi biserica are de plătit lumină, căldură, curăţenie şi altele. Asta este partea material-financiară, ca să zicem aşa. Însă în momentul când cineva pune impozite creştinilor, adică vorbesc despre preoţi, sau să-i lucreze ogorul, sau mai ştiu eu ce condiţii acolo, ei acesta nu mai este un slujitor. Mîntuitorul a zis – eu n-am venit să mi se slujească, eu am venit să slujesc. Şi preotul este slujitor. Dacă este funcţionar, funcţionarul poate că va fi şi impozitat, însă slujitorul nu, căci el slujeşte lui Dumnezeu. Şi acest lucru va sta în picioare întotdeauna, deoarece preoţii au fost mulţi, care au trecut prin focul acesta al teroarei şi al prigoanei. Au fost preoţi, care au văzut siberii, preoţi care au stat cu pistolul la tâmple toată perioada sovietică, preoţi cu frică de Dumnezeu, care vă asigur că sunt şi astăzi.”
Europa Liberă: Ultima întrebare, pe care vreau să v-o adresez, poate s-ar putea să vă pară generală, întru cât suntem în Duminica numită Paştele Blajinilor, toţi cei blajini, trecuţi din viaţă, au murit cu speranţa că vor lăsa moştenire o lume mai bună. În ce măsură lumea este mai bună graţie credinţei, graţie bisericii? Dacă, mă iertaţi iarăşi că pun o întrebare profanatoare, dar este biserica aşa cum vor preoţii? Cum vor blajinii? Cea, care să unească lumea? Cea, care să-i ajute să reziste diferitor ispite, inclusiv politice, inclusiv crizelor economice? Este perna de oxigen, de care au nevoie creştinii ortodocşi din Republica Moldova? Domnule Beşleagă, vreau pe Dumneavoastră mai întâi să vă întreb, ca scriitor.
Vladimir Beşleagă: „Da, eu aş putea să spun aşa, în măsura în care mă duce mintea şi priceperea. Mai zilele trecute am auzit o asemenea informaţie, dacă nu cumva a venit chiar de la postul de radio Europa Liberă, pe care eu îl ascult, şi-l admir şi sunt fan al acestui post, precum că în Marea Britanie un grup de oameni de omenie din societate, de oameni de ştiinţă sau oameni de cultură, s-au întâlnit şi au pus bazele, sau au inaugurat aşa-zisă o mişcare pentru a propaga, sau pentru a încerca să întoarcă societatea spre căutarea fericirii. Şi-au dat seama, că în lumea modernă, care este foarte grăbită, foarte mânată de interese, de parvenire, de cariere, de toate astea momentul fericirii umane a scăzut într-atât, încât nu se mai poate vedea.”
Europa Liberă: Nu se poate măsura?
Vladimir Beşleagă: „Nu se poate măsura, nu se poate răbda, sau suporta această lipsă de fericire. Pentru că până în ultimă instanţă omul îşi măsoară viaţa lui şi prin cuantumul de fericire, pe care l-a trăit el în viaţa lui, clipele.”
Europa Liberă: Valorile de fericire sunt atât de mici, încât nu le mai înregistrează aparatele moderne, da?
Vladimir Beşleagă: „Da, şi aceşti oameni au formulat câteva principii, pe care eu le-am reţinut, se poate reveni şi afla mai exact ce e cu această iniţiativă foarte importantă. Pentru că acolo se sublinia, că în ultimii 60 de ani, era şi o dată cam aşa aproximativă, factorul fericirii în umanitate a scăzut vertiginos şi a ajuns la punctul cel mai de jos. Deci, se zice aşa: oamenii trebuie să-şi construiască fericirea ei înşişi, să-şi dea seama şi prin ce metode, adică cum, pe ce cale, se zicea acolo. Prin îmbrăţişare, prin zâmbete unul altuia dăruite, prin daruri făcute unul altuia, şi prin fapte bune. Este exact ceea ce propagă credinţa. Mîntuitorul este baza credinţei creştine, despre care, dacă judecăm indirect, se poate vorbi despre restrângerea efectului credinţei în lumea modernă.
Asta s-a simţit în genere, în secolul 19, când umanitatea s-a îndepărtat de credinţă şi a ridicat la rangul de suprem principiu al existenţei umane raţiunea. Raţiunea, care este în opoziţie cu credinţa. Adică, ceea ce s-a numit în secolul 19 pozitivism, adică s-a promovat principiul că prin ştiinţă, prin cunoaştere, prin tehnică, prin industrie şi postindustrie, prin tehnicisme se poate atinge fericirea. S-a văzut că nu se poate. S-a pierdut ceea ce spune acest grup de oameni foarte luminaţi la minte, că în ultimii 60 de ani. Hai să dăm înapoi 60 de ani, care sunt? Unde ne oprim? La ʼ40? La ʼ50? Cât sunt? Dacă ar fi la ʼ50, înseamnă că după al doilea război mondial asta s-a întâmplat. Şi întrebarea dumitale era...”
Europa Liberă: Biserica, dacă poate ajuta omul să se regăsească şi societatea, în general.
Vladimir Beşleagă: „Da, şi eu îmi amintesc că în cele mai
în cele mai grele situaţii individul, omul găseşte salvare în credinţă.
Şi am trecut prin încercări, prin suferinţe mari şi nu ştiu cum m-a luminat bunul Dumnezeu. Şi eu, care n-am făcut educaţie religioasă, care n-am avut ocazia asta, ori că am întâlnit un coleg de suferinţă ori altceva. Şi zice, numai asta m-a salvat. Şi acum eu vin la Dumneavoastră, la scriitori să ne ajutaţi, că pe atunci încă Uniunea scriitorilor era o instituţie care avea o influenţă, avea prestigiu.”
Europa Liberă: Un fel de biserică era.
Vladimir Beşleagă: „Da. Şi a zis, iată pe teritoriul Spitalului de pshihiatrie din Costiujeni este localul unei biserici, care a fost transformat în bufet, în magazin alimentar, nu ştiu ce. Şi eu vin aici ca să ne ajutaţi, ca să refacem, să renaştem această biserică. Şi eu am zis, uite-uite, asta este. Dar atâtea sunt cazuri, când omul în cele mai grele situaţii numai prin credinţă se poate salva.”
Europa Liberă: Gheorghe Erizanu, dumneata care ai citit un munte de carte şi doi munţi de cărţi ai editat, răspunsul dumitale. Pornind eventual chiar şi de la sondajele de opinie, unde biserica întotdeauna e pe prima poziţie la capitolul „încredere”. Ce simţi dumneata: în Moldova biserica poate să ajute societatea să fie fericită, aşa cum spune domnul Beşleagă?
Gheorghe Erizanu: „Nu ştiu. Pentru că fericirea depinde de fiecare. Adică, efortul bisericii poate conta. Şi depinde şi de fiecare dintre noi, cât de mult vrea să fie fericit. Sau ce s-a întâmplat. Chiar nu ştiu. Fiindcă, de exemplu, Paştele Blajinilor este o sărbătoare foarte frumoasă, chiar dacă ar părea că ne ducem ca să...”
Europa Liberă: Cinstim morţii?
Gheorghe Erizanu: „Să cinstim morţii, dar este o sărbătoare luminoasă. Chiar în cimitirele, unde lumea se întâlneşte. Şi este o sărbătoare a împlinirii de fapt, acest Paşte al Blajinilor.”
Europa Liberă: Deci, iată un foarte bun exemplu, că funcţionează un asemenea pilon.
Vladimir Beşleagă: „Domnule Vasile, dacă e vorba de Paştele Blajinilor eu aş vrea să revin la cele enunţate de părintele Vasile, unde spune dumnealui că biserica, credinţa în special este un fenomen, o stare trans-istorică. De asupra istoriei, de asupra cotidianului, de asupra contingentului. Şi iată, eu ajuns la vârsta asta la care am ajuns, tot mai des mă surprind, deşi eu am fost produsul unei societăţi ateiste. În copilărie am avut educaţie ceva religioasă, pe urmă au venit anii de ateism, toate astea.
Şi la vârsta asta la care am ajuns eu, deşi nu merg regulat la biserică, dar sunt în contact cu sfintele evenimente, adică cu marele principii ale creştinismului şi cele morale, şi cele, cum se zice, transcedentale. Şi când am anumite momente, când simt ceva, care vine de la mama mea, de exemplu, aş zice. Mama mea când a sfârşit zilele în chinuri de un an, de un an şi ceva, şi era să se stingă, dar preoţi atunci nu erau şi m-a rugat: du-te în satul cutare şi cheamă pe femeile cutare, care să-mi cânte mie la înmormântare. Preot nu aveam. Şi eu am făcut întocmai cum m-a rugat dânsa. Şi au venit femeile, şi au cântat frumos. Şi eu am stat. Şi în momentul acela în mine s-a trezit o forţă mare, care era pierdută din copilărie, din adolescenţă.
Şi vreau să vă spun că întotdeauna, când ajung la Sfintele sărbători – şi la Paşte, şi la Paştele Blajinilor, simt cum fiinţa mea se rupe din această viaţă, cum se zice, cotidiană, din această viaţă tulbure, şi se înalţă în altă sferă, unde eu mă întâlnesc cu mama mea, unde mă întâlnesc cu tatăl meu. Acolo mă întâlnesc cu buneii mei, mă întâlnesc cu toate generaţiile câte au fost şi eu trăiesc ceva absolut inimaginabil.”
Europa Liberă: Aici vreau să vă întreb, domnule Beşleagă, dacă tot aţi atins struna asta – ce trebuie să facă omul ca să fie pregătit pentru asemenea comunicare? Trebuie să fie ajuns la vârsta Dumneavoastră? Trebuie să fi citit atâtea cărţi, câte aţi avut Dumneavoastră pe rafturi? Sau asta este o trăsătură nativă a oricărui om, domnule Beşleagă? Am să-l rog şi pe domnul părinte Ciobanu să răspundă la întrebarea asta.
Vladimir Beşleagă: „Eu cred că rugăciunea, pe care o practicăm, sau nu o practicăm, sau o practicăm rar, munca pe care o face omul asupra propriului suflet, de a se curăţa, de a se înnălţa. Şi mai ales faptele bune, bunăvoinţa faţă de cel aproape te ajută, te îndrumează să te deschizi. Spunea un înţelept, că Dumnezeu nu trebuie să-l cauţi, nu trebuie să alergi, să vrei în mod voit. Trebuie să te lepezi de tine, să te deschizi şi Dumnezeu vine. Vine, vine, ca şi fericirea, vine singură. Să te lepezi de cele mărunte, să-ţi deschizi sufletul, să ştii să-ţi deschizi sufletul, dar pentru asta trebuie să munceşti, să faci eforturi.”
Europa Liberă: Să deschizi porii.
Vladimir Beşleagă: „Da.”
Europa Liberă: Domnule părinte, Dumneavoastră aveţi cuvântul de încheiere a acestei emisiuni şi vă rog să răspundeţi sintetic şi la întrebarea precedentă – biserica este pentru moldovenii de astăzi pilonul de constituire a unei societăţi, eventual prospere, dar fericite în primul rând? Şi ce condiţii trebuie să întrunească un om, ca să-l capteze din fluxul ăsta de informaţii, despre care spunea scriitorul Vladimir Beşleagă? Cum se poate face el un receptor bun al acestor informaţii?
Vasile Ciobanu: „Eu m-am delectat acum cu ceea ce a spus domnul Vladimir şi ca simţire a tradiţiilor noastre creştineşti şi vii, şi ca comuniune cu cei, care au plecat şi deloc despărţire, ci continuarea unei comuniuni vii şi directe. Şi ca predică. Dumnealui a spus o predică. Orice om vrea să fie fericit. Nu există om care nu doreşte să fie fericit. Însă fericirea, dacă ar fi aşa s-o luăm pe îndelete – unul a furat un telefon mobil şi un automobil şi-i pare că este fericit, că posedă. Însă fericirea lui este nenorocire, fiindcă e construită
fericiţi cei milostivi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima.
Şi omul pleacă din această lume, cum a plecat şi Alexandru Macedon, cu mîinile desfăcute, ca să vadă toată lumea că n-a luat nimic de aici. Există o fericire care nu are sfârşit. Şi aici e de ajuns să recapitulăm cele nouă fericiri, expuse nouă de Dumnezeu, la predica de pe munte, care se cântă la toată liturghia: fericiţi cei milostivi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima. Sunt nouă gradaţii de fericire. Şi care este fericire garantată de Dumnezeu, care este Dumnezeu transcedental, veşnic şi atotputernic, şi adevăratul prieten, care nu te trădează niciodată, cum te trădează omul.
În timp ce fericirile propuse de om şi promise de om ca viitorul fericit, aşa, fără Dumnezeu, care se numea în timpul nostru comunism, sau alt viitor fericit, pe care-l aşteptăm noi acum, fără Dumnezeu nu are soartă de izbândă. Fiindcă omul promite, dar nu ştie dacă va ajunge până mîine să se împlinească. Că vine Dumnezeu şi-i zice: stai, nebunule, în noapta aceasta voi veni să cer sufletul tău. Deci, toate acestea sunt bizare.
O fericire adevărată este fericirea, care pleacă în eternitate şi e fără de sfârşit. Şi ea se sprijină în Dumnezeu. Şi sufletul îşi găseşte alinare în Dumnezeu şi nicăieri mai mult. Sufletul se hrăneşte doar cu cuvântul lui Dumnezeu şi nici decum cu alte produse. Şi tocmai cuvântul lui Dumnezeu este ziditor de suflet şi nu numai cu pîine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul, care ne vine de la Dumnezeu. Deci, fericirea este în a-l avea pe Dumnezeu. Precum a venit pe la noi bătrânul stareţ, Dumnezeu să-l oduhnească, Teofil Pîrăian, care era toată viaţa orb şi a zis: ştiţi cine sunt eu? Eu sunt acel despre care Dumnezeu a spus: fericiţi sunt acei, care n-au văzut şi au crezut. Eu sunt acela. Şi să nu credeţi pe cineva, care este creştin şi zice că este nefericit. Dacă îl ai pe Hristos, nu poţi să nu fii fericit.”