Presa şi preşedintele în postură de martiri
Presa, cel puţin o parte a ei, a însemnat cu cruci roşii zilele acestei săptămâni pentru că, se spune, ar fi pentru prima dată când un politician român a capotat în urma unei campanii jurnalistice, semn că dinţii câinelui de pază al democraţiei sunt încă intacţi. Monica Iacob Ridzi, ministrul sportului şi tineretului şi-a dat demisia după ce, multe săptămâni, a fost ţinta unei devastatoare campanii mediatice. Înverşunarea presei pare legitimă - cazul Ridzi, spun jurnaliştii, este o lectie de anatomie politică a actualei guvernări, sintetizând modul în care, invocând seceta financiară pe timpul unei crize susţinute, diverşi indivizi din aparatul de stat ar înţepa conductele cu bani în beneficiul lor şi al amicilor politici.
Demisia ministrului sportului a scos din amorţeală şi Cotroceniul. Până în ziua demisiei doamnei Ridzi, Traian Băsescu a fost mut ca o lebădă, afirmând doar că modul în care s-au cheltuit banii ministerului sportului e lipsit de importanţă şi că nu merită să facă vreun comentariu. Avea alte chestiuni mai serioase - de pildă să reia tradiţionalele vizite de lucru aranjate, cu muncitori ferchezuiţi gata să spargă abatajele şi să asfalteze cu mâinele goale kilometrii promişi de premierul Boc pentru acest an. Treaba a devenit serioasă când semnăturile pe demisie şi pe decizia de învestire a succesoarei erau calde încă. Preşedintele a convocat presa şi a demontat cazul Ridzi susţinând că aceasta a fost o victimă a trusturilor de presă care, nemulţumite că nu şi-au primit banii în campania electorală pentru europarlamentare, au decis să-i execute public pe rău-platnici.
Declaraţia preşedintelui a prilejuit o nouă şi intensă discuţie în legătură cu legitimitatea acestor afirmaţii şi cu pericolele la care este expusă presa care înoată contra curentului tulbure al politicii. Jurnaliştii care, iniţial desfăcuseră sticlele cu şampanie pentru a sărbători victoria, s-au desemnat, după discursul preşedintelui, în rolul de martiri, şi au vărsat câteva picături din pahare proclamând sfârşitul democraţiei. Discursul preşedintelui, cu suişurile şi, mai ales, coborâşurile sale a ratat destinaţia iniţială, exprimând doar nemulţumirea faţă de păţăniile prin care trece una dintre jucăriile sale preferate. Cumva printr-o exprimare ambiguă, preşedintele îşi căina chiar fiica europarlamentară, că ar fi fost prinsă în acest păienjeniş imoral.
Sensurile dramoletei în care pare să se joace destinul presei libere şi independente din România nu pot scăpa celor care cunoscut dincolo de suprafeţe viaţa publică din România. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de faptul că atacurile furibunde au fost iniţiate şi alimentate de surse din zona politică. De asemenea, e un secret public faptul că ne aflăm la începutul unei campanii mai largi, care-i vizează pe toţi partenerii preşedintelui şi, în ultimă instanţă, chiar pe acesta.
De partea cealaltă, nu e mai puţin adevărat că apropiaţii preşedintelui au fost implicaţi în câteva scandaluri cu iz penal şi că trebuie să răspundă legitimelor întrebări referitoare la priceperea şi rapiditatea cu care au drenat bani din fondurile publice. Aşadar, salvele cu care-şi serbează presa victoria împotriva corupţiei la nivel înalt nu sunt nimic altceva decât tunetele artileriei din începutul noii campanii politice. Iar presa, grăbită să bea şampania victoriei, nu se uită peste umăr să vadă, de fapt, cine şi ce-i toarnă în cupe.
Demisia ministrului sportului a scos din amorţeală şi Cotroceniul. Până în ziua demisiei doamnei Ridzi, Traian Băsescu a fost mut ca o lebădă, afirmând doar că modul în care s-au cheltuit banii ministerului sportului e lipsit de importanţă şi că nu merită să facă vreun comentariu. Avea alte chestiuni mai serioase - de pildă să reia tradiţionalele vizite de lucru aranjate, cu muncitori ferchezuiţi gata să spargă abatajele şi să asfalteze cu mâinele goale kilometrii promişi de premierul Boc pentru acest an. Treaba a devenit serioasă când semnăturile pe demisie şi pe decizia de învestire a succesoarei erau calde încă. Preşedintele a convocat presa şi a demontat cazul Ridzi susţinând că aceasta a fost o victimă a trusturilor de presă care, nemulţumite că nu şi-au primit banii în campania electorală pentru europarlamentare, au decis să-i execute public pe rău-platnici.
Declaraţia preşedintelui a prilejuit o nouă şi intensă discuţie în legătură cu legitimitatea acestor afirmaţii şi cu pericolele la care este expusă presa care înoată contra curentului tulbure al politicii. Jurnaliştii care, iniţial desfăcuseră sticlele cu şampanie pentru a sărbători victoria, s-au desemnat, după discursul preşedintelui, în rolul de martiri, şi au vărsat câteva picături din pahare proclamând sfârşitul democraţiei. Discursul preşedintelui, cu suişurile şi, mai ales, coborâşurile sale a ratat destinaţia iniţială, exprimând doar nemulţumirea faţă de păţăniile prin care trece una dintre jucăriile sale preferate. Cumva printr-o exprimare ambiguă, preşedintele îşi căina chiar fiica europarlamentară, că ar fi fost prinsă în acest păienjeniş imoral.
Sensurile dramoletei în care pare să se joace destinul presei libere şi independente din România nu pot scăpa celor care cunoscut dincolo de suprafeţe viaţa publică din România. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de faptul că atacurile furibunde au fost iniţiate şi alimentate de surse din zona politică. De asemenea, e un secret public faptul că ne aflăm la începutul unei campanii mai largi, care-i vizează pe toţi partenerii preşedintelui şi, în ultimă instanţă, chiar pe acesta.
De partea cealaltă, nu e mai puţin adevărat că apropiaţii preşedintelui au fost implicaţi în câteva scandaluri cu iz penal şi că trebuie să răspundă legitimelor întrebări referitoare la priceperea şi rapiditatea cu care au drenat bani din fondurile publice. Aşadar, salvele cu care-şi serbează presa victoria împotriva corupţiei la nivel înalt nu sunt nimic altceva decât tunetele artileriei din începutul noii campanii politice. Iar presa, grăbită să bea şampania victoriei, nu se uită peste umăr să vadă, de fapt, cine şi ce-i toarnă în cupe.