O atemporalitate marcată de vremelnicie
Dacă ar fi să credem legendei, Mircea Ivănescu este un Faust pe invers care n-a părăsit-o niciodată pe Margareta, ci a luat-o de nevastă, trăind cu ea până la adânci bătrâneţi şi amânând – pe cât va fi fost omeneşte cu putinţă – să „oprească clipa”, chit că fiecare poem al său „fixează” a jamais un instantaneu ce-i dezvăluie starea de om fericit până şi în tristeţe, una mai degrabă luminoasă: „coborârea luminii, lepădarea contururilor”. Ultima sa antologie, Poesii alese, Ştiinţa, 2009, înfăţişează aşadar un poet împlinit, având o operă monumentală – helas! încă necuprinsă într-o ediţie completă, greu de realizat, din care oricât ai lua tot pe atât rămâne.
Nimeni, de la Eminescu încoace, n-a prins cu atâta precizie, într-un singur clişeu, vremea ca durată („căci în vremea asta/ nu mai există vreme”) şi clipa cea repede („risipindu-i, o singură dată,/ părul”); or, filmul poemelor sale, fără început şi sfârşit, se desfăşoară într-o atemporalitate marcată de vremelnicie, într-un (stop-)cadru ce aduce mai degrabă a chenar de „manuscript inluminat”:
„de aur – într-o veche legendă a fost părul ei
înconjurându-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurile a iatacului
în miniatura unde fecioara-şi înalţă capul privind
către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa
de care îi era, îi este, părul înconjurat...”
Este ca şi cum postmodernistul avant la lettre M. I. ar rescrie, într-o oglindă retrovizoare, Fata în grădina de aur a lui Richard Kunisch pornind de la Luceafărul eminescian.
Cât despre „gravorul” Mircea Ivănescu, acesta s-a transformat demult – parcă urmându-şi chemarea: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” – într-o „iniţială” a poeziei româneşti, una de aur.
Nimeni, de la Eminescu încoace, n-a prins cu atâta precizie, într-un singur clişeu, vremea ca durată („căci în vremea asta/ nu mai există vreme”) şi clipa cea repede („risipindu-i, o singură dată,/ părul”); or, filmul poemelor sale, fără început şi sfârşit, se desfăşoară într-o atemporalitate marcată de vremelnicie, într-un (stop-)cadru ce aduce mai degrabă a chenar de „manuscript inluminat”:
„de aur – într-o veche legendă a fost părul ei
înconjurându-i chipul cu ochi orbi, ca lumina aurile a iatacului
în miniatura unde fecioara-şi înalţă capul privind
către textul care-i continuă, pe coloane cu unciale frumoase, fiinţa
de care îi era, îi este, părul înconjurat...”
Este ca şi cum postmodernistul avant la lettre M. I. ar rescrie, într-o oglindă retrovizoare, Fata în grădina de aur a lui Richard Kunisch pornind de la Luceafărul eminescian.
Cât despre „gravorul” Mircea Ivănescu, acesta s-a transformat demult – parcă urmându-şi chemarea: „să fii în stare să fii lucrarea mâinilor tale” – într-o „iniţială” a poeziei româneşti, una de aur.