Cinci poveşti despre muzică şi amurg
În mare, romancierul poate fi comparat cu angrosistul, în timp ce autorul de nuvele seamănă mai degrabă cu un negustor cu amănuntul; or, când un autor de calibrul lui Kazuo Ishiguro – laureat al Booker Prize pentru Rămăşiţele zilei; absolut magistral în Să nu mă părăseşti – trece de la un gen la altul, alias de la artileria grea la trageri la ţintă cu arcul, miza unui asemenea demers e cu atât mai mare cu cât perspectiva lecturii este una apropiată, dacă nu chiar de-a dreptul „mioapă”.
Cele cinci poveşti despre muzică şi amurg ale volumului Nocturne, Polirom, 2009, de dimensiuni variind între 40 şi 80 de pagini, sunt tot atâtea variaţii pe tema iubirii, nu neapărat cu literă mare, dar cu certitudine la netrecut. Astfel cântăreţul Tony Gardner, protagonistul nuvelei Un baladist de altădată, îl angajează pe un chitarist originar din Polonia ajuns la Veneţia să-i ţină hangul în timp ce el… dar să-l ascultăm: „Cred că i-a făcut plăcere să mă audă cântând aşa (…) Douăzeci şi şapte de ani înseamnă o viaţă de om şi, după călătoria asta, ne despărţim. E ultima noastră excursie împreună.” Urmează lovitura de graţie: „Uită-te la cei din generaţia mea, care încă rezistă pe poziţie. Fiecare dintre ei s-a recăsătorit. De două, poate chiar de trei ori (…) Lindy şi cu mine am ajuns de râsul lumii.” Toate bune şi frumoase, doar că: „Încă ne iubim. De-asta plânge acolo sus. Fiindcă şi ea mă iubeşte, la fel de tare cum o iubesc eu.” Or, undeva în fundal se spune şi povestea mamei chitaristului fără nume, pe care „muzica dumneavoastră a ajutat-o (…) să facă faţă acelor clipe”. Toată măiestria lui Ishiguro stă în această replică: „Dacă e adevărat ce spui şi dacă muzica mea a făcut-o fericită, asta înseamnă enorm pentru mine. Îmi pare rău că n-a apucat să se salveze. Nu vreau să se întâmple la fel cu Lindy a mea. Nu, domnule. Vreau ca Lindy să se salveze.”
4 poveşti de dragoste, nu mai puţin răscolitoare, „spun ceva esenţial despre afacerea asta încurcată care este viaţa” (The Irish Times).
Cele cinci poveşti despre muzică şi amurg ale volumului Nocturne, Polirom, 2009, de dimensiuni variind între 40 şi 80 de pagini, sunt tot atâtea variaţii pe tema iubirii, nu neapărat cu literă mare, dar cu certitudine la netrecut. Astfel cântăreţul Tony Gardner, protagonistul nuvelei Un baladist de altădată, îl angajează pe un chitarist originar din Polonia ajuns la Veneţia să-i ţină hangul în timp ce el… dar să-l ascultăm: „Cred că i-a făcut plăcere să mă audă cântând aşa (…) Douăzeci şi şapte de ani înseamnă o viaţă de om şi, după călătoria asta, ne despărţim. E ultima noastră excursie împreună.” Urmează lovitura de graţie: „Uită-te la cei din generaţia mea, care încă rezistă pe poziţie. Fiecare dintre ei s-a recăsătorit. De două, poate chiar de trei ori (…) Lindy şi cu mine am ajuns de râsul lumii.” Toate bune şi frumoase, doar că: „Încă ne iubim. De-asta plânge acolo sus. Fiindcă şi ea mă iubeşte, la fel de tare cum o iubesc eu.” Or, undeva în fundal se spune şi povestea mamei chitaristului fără nume, pe care „muzica dumneavoastră a ajutat-o (…) să facă faţă acelor clipe”. Toată măiestria lui Ishiguro stă în această replică: „Dacă e adevărat ce spui şi dacă muzica mea a făcut-o fericită, asta înseamnă enorm pentru mine. Îmi pare rău că n-a apucat să se salveze. Nu vreau să se întâmple la fel cu Lindy a mea. Nu, domnule. Vreau ca Lindy să se salveze.”
4 poveşti de dragoste, nu mai puţin răscolitoare, „spun ceva esenţial despre afacerea asta încurcată care este viaţa” (The Irish Times).