Conflictul de aproape 20 de ani asupra recunoaşterii proprietăţilor moldovene din Ucraina
Unul dintre aspectele problematicii moldo-ucrainene care se află în stare de blocaj, ţine de reglementarea raporturilor de proprietate dintre aceste două state. Care este situaţia proprietăţilor moldoveneşti în Ucraina şi cum a evoluat aceasta de-a lungul guvernărilor de la destrămarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei de către Ucraina şi Republica Moldova pînă acum?
Diferite instituţii şi întreprinderi din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cum ar fi sindicatele, uzinele zise militare şi instituţiile de învăţămînt, au investit în staţiunile de odihnă de pe litoralul Mării Negre. După destrămarea Uniunii Sovietice aceste obiecte au rămas ale nimănui în lipsa actelor normative ce ar stabili noii proprietari. De-a lungul anilor, a trebuit mai întîi să se elaboreze documentaţia care să confirme că Moldova şi întreprinderile moldoveneşti au făcut într-adevăr aceste investiţii după care să se treacă la transmiterea concretă a acestor obiecte în proprietatea RM.
Procedura de transmitere s-a dovedit una foarte anevoiasă, după cum mi-a explicat Ion Pîrgaru, directorul holdingului Moldsindbalneotur, luînd forma unui conflict latent şi de durată, cum s-a exprimat sindicalistul. Exemplul staţiunilor de la Sergheevka la care s-a referit Ion Pîrgaru este unul reprezentativ.
Începînd cu anul 1999, administraţia publică locală o ţinea una şi bună, că ele sînt întreprinderile Ucrainei şi că nu vor să le recunoască. Ulterior, în anul 2000, administraţia publică locală din Sergheevka a luat o decizie cu privire la trecerea la balanţa primăriei din Sergheevka a patrimoniului care se află pe teritoriul Sergheevkăi ce aparţinea Republicii Moldovei, mai exact Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor. Începînd cu 2007, au fost atacate în judecată aceste hotărîri ale primăriei din Sergheevka.
În acest caz particular s-a obţinut cîştig de cauză, staţiunile din Sergheevka au fost recunoscute ca patrimoniu al RM, iar pentru a păstra această proprietate s-au creat întreprinderile mixte. Dar litigiul nu s-a încheiat aici. Decizia judecătoriei de la Odesa a fost atacată de instanţele de la Kiev. În consecinţă, aceasta nici n-a fost anulată, dar nici recunoscută n-a fost.
Ion Pîrgaru: "Noi tot timpul eram refuzaţi să fim recunoscuţi dintr-un singur motiv pe care ni-l puneau ei în faţă la orice judecată. Pînă în prezent nu există o hotărîre dintre guvernul Republicii Moldova şi guvernul Ucrainei ce ţine de recunoaşterea patrimoniului moldovenesc pe teritoriul Ucrainei. Este o instituţie – Fondul Patrimonial din Ucraina – care se adresa mereu la Procuratura din Ucraina. Şi tot timpul noi avem procese de judecată prin care ni se invocă faptul că noi nu avem dreptul la această proprietate".
Fostul deputat şi ministru Alexandru Muravschi spune că motivele pentru care procesul de reglementare a raporturilor de proprietate durează de aproape 20 de ani sînt de natură obiectivă şi subiectivă. De multe ori este pur şi simplu greu de dovedit că aceste întreprinderi sînt proprietatea RM, fiindcă, atunci cînd au fost construite, acestea erau proprietate sovietică.
Alexandru Muravschi: "Al doilea, deci sînt multe lucruri legate cu interesele administraţiei publice locale, care a spus că tot ce este pe teritoriu, este al nostru şi gata, şi nu vrem să ascultăm nicio pretenţie din partea dvoastră. Al treilea sînt interesele businessului, care business local ucrainean pretinde că a participat la privatizare şi nu vrea să dea. Eu nu exclud că sînt şi nişte interese din partea reprezentanţilor Moldovei care au intrat în grupele de acolo şi ei practic nu protejează interesele Moldovei".
Fostul ministru al economiei şi reformelor consideră că autorităţile RM n-au fost consecvente. Pentru fiecare obiect trebuia creat un grup de lucru care să se preocupe numai de recunoaşterea dreptului Moldovei la proprietate asupra acestui patrimoniu. Dar cum în 20 de ani s-au schimbat mai multe guverne, s-a confirmat cunoscutul proverb despre bucuria cauzată de schimbarea domnilor.
Altă problemă de litigiu, politizată şi ea, după părerea lui Muravschi, e cea de pretinsa cedare, des invocată, a teritoriului de la Palanca, în realitate fiind vorba de un schimb. Odată ce Republica Moldova nu a găsit alt mecanism de a obţine legal porţiunea pentru terminalul de la Giurgiuleşti, susţine Alexandru Muravschi, situaţia trebuie acceptată ca atare.
Diferite instituţii şi întreprinderi din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, cum ar fi sindicatele, uzinele zise militare şi instituţiile de învăţămînt, au investit în staţiunile de odihnă de pe litoralul Mării Negre. După destrămarea Uniunii Sovietice aceste obiecte au rămas ale nimănui în lipsa actelor normative ce ar stabili noii proprietari. De-a lungul anilor, a trebuit mai întîi să se elaboreze documentaţia care să confirme că Moldova şi întreprinderile moldoveneşti au făcut într-adevăr aceste investiţii după care să se treacă la transmiterea concretă a acestor obiecte în proprietatea RM.
Procedura de transmitere s-a dovedit una foarte anevoiasă, după cum mi-a explicat Ion Pîrgaru, directorul holdingului Moldsindbalneotur, luînd forma unui conflict latent şi de durată, cum s-a exprimat sindicalistul. Exemplul staţiunilor de la Sergheevka la care s-a referit Ion Pîrgaru este unul reprezentativ.
Începînd cu anul 1999, administraţia publică locală o ţinea una şi bună, că ele sînt întreprinderile Ucrainei şi că nu vor să le recunoască. Ulterior, în anul 2000, administraţia publică locală din Sergheevka a luat o decizie cu privire la trecerea la balanţa primăriei din Sergheevka a patrimoniului care se află pe teritoriul Sergheevkăi ce aparţinea Republicii Moldovei, mai exact Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor. Începînd cu 2007, au fost atacate în judecată aceste hotărîri ale primăriei din Sergheevka.
În acest caz particular s-a obţinut cîştig de cauză, staţiunile din Sergheevka au fost recunoscute ca patrimoniu al RM, iar pentru a păstra această proprietate s-au creat întreprinderile mixte. Dar litigiul nu s-a încheiat aici. Decizia judecătoriei de la Odesa a fost atacată de instanţele de la Kiev. În consecinţă, aceasta nici n-a fost anulată, dar nici recunoscută n-a fost.
Ion Pîrgaru: "Noi tot timpul eram refuzaţi să fim recunoscuţi dintr-un singur motiv pe care ni-l puneau ei în faţă la orice judecată. Pînă în prezent nu există o hotărîre dintre guvernul Republicii Moldova şi guvernul Ucrainei ce ţine de recunoaşterea patrimoniului moldovenesc pe teritoriul Ucrainei. Este o instituţie – Fondul Patrimonial din Ucraina – care se adresa mereu la Procuratura din Ucraina. Şi tot timpul noi avem procese de judecată prin care ni se invocă faptul că noi nu avem dreptul la această proprietate".
Fostul deputat şi ministru Alexandru Muravschi spune că motivele pentru care procesul de reglementare a raporturilor de proprietate durează de aproape 20 de ani sînt de natură obiectivă şi subiectivă. De multe ori este pur şi simplu greu de dovedit că aceste întreprinderi sînt proprietatea RM, fiindcă, atunci cînd au fost construite, acestea erau proprietate sovietică.
Alexandru Muravschi: "Al doilea, deci sînt multe lucruri legate cu interesele administraţiei publice locale, care a spus că tot ce este pe teritoriu, este al nostru şi gata, şi nu vrem să ascultăm nicio pretenţie din partea dvoastră. Al treilea sînt interesele businessului, care business local ucrainean pretinde că a participat la privatizare şi nu vrea să dea. Eu nu exclud că sînt şi nişte interese din partea reprezentanţilor Moldovei care au intrat în grupele de acolo şi ei practic nu protejează interesele Moldovei".
Fostul ministru al economiei şi reformelor consideră că autorităţile RM n-au fost consecvente. Pentru fiecare obiect trebuia creat un grup de lucru care să se preocupe numai de recunoaşterea dreptului Moldovei la proprietate asupra acestui patrimoniu. Dar cum în 20 de ani s-au schimbat mai multe guverne, s-a confirmat cunoscutul proverb despre bucuria cauzată de schimbarea domnilor.
Altă problemă de litigiu, politizată şi ea, după părerea lui Muravschi, e cea de pretinsa cedare, des invocată, a teritoriului de la Palanca, în realitate fiind vorba de un schimb. Odată ce Republica Moldova nu a găsit alt mecanism de a obţine legal porţiunea pentru terminalul de la Giurgiuleşti, susţine Alexandru Muravschi, situaţia trebuie acceptată ca atare.